Constantin Abăluţă, "Întâmplări imaginare pe străzile Bucureştiului" (fragment)

Pe strada Lisabona la numărul 103 stă doamna Aranka Liberik. Doamna Liberik este o femeie mărunţică, fără vârstă, cu ochi albaştri şi un coc argintiu în jurul căruia gravitează zi şi noapte douăsprezece pisici. Forţa de atracţie a vârtejului argintiu înodat în creştetul capului se vădeşte mai cu seamă atunci când mâţelor le este foame. Atunci, ca să-i aducă aminte stăpânei de datoria ei, cele mai în vârstă îi sar întâi pe umeri şi, întinzându-se, caută să zgrepţăne cu ghiarele din faţă centrul argintiu care le atrage ca un magnet. Dar cele mai tinere, grăbite şi neastâmpărate, evită etapa intermediară a umerilor şi-ncearcă dintr-un salt abil pregătit să cucerească direct reduta strălucitoare. Miorlăieli şi buşituri ale felinelor, admonestări moderate ale stăpânei, apoi clefăiala boturilor prin castroane si dispariţia instantanee a „nesimţitelor” de la locul faptei. Doamna Liberik strânge castroanele goale, oftează şi-şi reconstruieşte cocul, se aşează în balansoarul de pe terasă, îl roteşte spre soare, închide ochii şi e mulţumită. Câte-o mâţă revine şi i se freacă de picioare. Unele îi sar în poală. Avram, Dumnezeu să-l ierte, bărbatul ei mort acum doi ani, nu le iubea. Îi pretindea să nu rămână decât cu două. Si ce să fac cu celelalte zece? întreba femeia. Bărbatul ridica din umeri. Il iubea pe Avram. N-ar fi avut încotro : ar fi renunţat la zece feline. Dar Dumnezeu a tranşat mai repede dilema : pe-un taler zece pisici, pe celălalt viaţa lui Avram. A înclinat al doilea taler. Cinică rezolvare a dilemei. Aranka se închină de trei ori, intră în casă, îşi desface părul, se-aruncă pe pat şi plânge liniştit şi îndelung. Îşi aduce aminte momentele frumoase petrecute cu soţul ei. Îşi trece degetele prin părul său lung, degetele-s umede de cât s-a frecat la ochi, părul scoate mici pocnituri electrostatice, în astfel de clipe vreo mâţă strecurată-n odaie primeşte un papuc în bot de parcă ar fi direct vinovată de moartea lui Avram. Insă doar Goanga ori Lissy, mâţe bătrâne, cu simţurile amorţite, mai sunt în stare să facă o atare confuzie, pentru toate celelalte fiind clar că destrămarea cocului semnifică dispariţia centrului iubitor al fiinţei stăpânei. O dispariţie momentană, desigur, aşa că nu e cazul să insişti, odată ce-ai observat-o e bine să te strecori cât mai repede din odaie.

De câte ori are nevoie, doamna Aranka Liberik se duce la Farmacia din colţ şi cere doctorii pentru pisici. Cu un zâmbet ciudat pe buze, farmacistul Iancu Levente îi dă doamnei Aranka nişte plicuri îngânând pe sub mustaţa gălbejită de tutun : iată-vă leacurile pentru dobitoace. Dacă, după explicaţiile date de femeie, tot nu e dumirit de ce suferă patrupedele, domnul Levente face cu ochiul şi întreabă : Dobitoacele au cufureală? Ori dimpotrivă? Doamna Aranka îşi clatină cocul argintiu la dreapta şi la stânga şi ţâţâie din buze de parcă ar mustra un copil care a făcut o boroboaţă. Ori chiar catadicseşte să şoptească : Domnule Levente... domnule Levente...cine-mi eşti... Admirativ cumva, ca atunci pe când trăiau sărmanul ei soţ Avram şi sărmana Elvira, soţioara lui Levente, şi mergeau tuspatru la restaurant la Găliganu iar farmacistul, după câteva halbe de bere, spunea bancuri fără perdea cărora le strica poanta ca să nu se ruşineze femeile, dar bancurile nu mai aveau nici un haz, totuşi râdeau cu toţii tocmai de aceste anoste înlocuiri de cuvinte ale lui Levente.

De la o vreme, doamna Aranka vine tot mai des la farmacie. Îi dă domnului Levente un bileţel pe care a scris câteva nume de medicamente şi-i spune : Am nevoie de-astea. I-a pus în vedere bărbatului : Te rog, nu mă-ntreba nimic de simptome, de boli, de alte chestii... Dă-mi doar ce-ţi cer, atâta tot... Bărbatul umblă cu lista pe la toate rafturile, sertarele şi sertărelele. Scoate cutii şi cutiuţe, bifează câte un rând de pe listă, pune totul într-o pungă de plastic pe care scrie Alkofarm şi se întoarce lângă femeia cu coc argintiu şi ochi albaştri care aşteaptă impasibilă lângă monitorul computerului. Ar vrea s-o întrebe ce face cu medicamente atât de diverse. Ar vrea s-o întrebe de ce nu aduce niciodată o reţetă de la un medic. Ar vrea să-i spună că îşi riscă postul dându-i pilule cotate ca droguri potenţiale. Dar nu are atâta curaj, ochii ei albaştri îl intimidează, îl paralizează. Aşa cum îl intimidau şi pe vremuri de nu reuşea să spună poantele bancurilor porcoase şi inventa eufemisme de care-i era şi mai ruşine căci îi trădau slăbiciunea şi neputinţele.

Cum cererile de medicamente ale doamnei Aranka sporeau de la săptămână la săptămână, bietul farmacist se-ntreba pe unde o să scoată cămaşa atunci când va veni un control. Iar lucrul care îl puse cel mai mult pe gânduri şi-l făcu să se îndoiască de sănătatea mintală a femeii fu uluitoarea descoperire că listele înşirau medicamente după... alfabet. Aspirină, Aerius, Aulin, Aspenter, Betaserc, Betaloc, Crestor, Colebil, Digoxin, Encefabol...Părea că femeia vrea să-şi deschidă acasă la ea o adevărată farmacie.

Iar femeia, la rândul ei, îşi dădea seama de efortul pe care-l face bunul prieten al lui Avram ca să n-o refuze, dar nu se putea opri din cumpărat medicamente. Spaima că n-o să aibă la-ndemână medicamentul cuvenit atunci când va avea nevoie de el, o înnebunea. Şi fiindcă medicamentele costau foarte scump iar pensia ei era mică, începu să vândă la talcioc diverse lucruri de-ale casei : o fructieră de cristal, câteva tablouri, haina de blană (m-am sfrijit şi nu-mi mai vine bine, decretă ea), un joc de şah din fildeş autentic primit de Avram când se întorsese din deplasarea de trei luni în India, unde condusese maşina ministrului economiei. Prin grija lui Levente, fiecare lucru vândut se transforma numaidecât într-o grămăjoară de cutiuţe colorate care-o umpleau de bucurie şi de încredere în viitor pe doamna Aranka. Lucruri vechi, îşi zicea ea, le umple praful degeaba, în schimb pilula cuvenită la momentul oportun imi prelungeşte viaţa. În ziua de azi trebuie să fii prevăzător, să-ţi porţi singur de grijă că altfel...

Şi doamna Aranka Liberik şi-a purtat de grijă înmagazinând în casa ei cutiuţe cu nume începând de la litera A până la litera M când...

Împărţit între bucuria că doamna Aranka nu-i mai solicită medicamente şi spaima că n-a mai văzut-o de-o saptămână încheiată, farmacistul Iancu Levente întoarse plăcuţa agăţată de uşă pe partea cu ÎNCHIS, încuie magazinul, făcu câteva zeci de metri şi sună la poarta cu numărul 103 de pe Lisabona. Sună îndelung dar nimeni nu răspunse, aşa că anunţă Poliţia. Agenţii trebuiră să forţeze poarta, şi cum uşa casei rezistă presiunilor, sparseră un geam şi intrară pe acolo. Descuiară uşa care era încuiată pe dinlăuntru şi-l invitară pe domnul Levente să le fie martor.

Ceea ce găsiră înăuntru îi aduse aminte lui Levente de expresia Grajdurile lui Augias. Dacă mâţele ar fi avut talia unor cai si tot nu ar fi putut face mai multă murdărie. Cât despre doamna Aranka, după spusele autopsierului, murise de moarte bună, în somn, datorită unui stop cardiac, acum circa trei zile. Nu s-a găsit nici un testament, ci doar două înscrisuri olografe. Unul era scris cu creionul pe primele două file ale unui caiet de matematică şi purta titlul vag de CA SĂ SE ŞTIE. Al doilea era de fapt un plic pe care era scris cu un pix cu pastă : Pt. Dl. Iancu Levente. A se deschide după moartea mea. Inăuntru era o foaie de hârtie pe care acelaşi pix cu pastă grafiase aceste rânduri : Indiferent cum voi muri îi mulţumesc celui pe care l-am considerat un prieten îndatoritor şi discret. De-acum înainte n-o să se mai teamă de ochii mei albaştri. Nici eu de cuvintele înlocuitoare pe care îl obligam să le rostească. Medicamentele pe care n-am avut timp să le folosesc îi revin lui, le va putea da celor nevoiaşi. Le va găsi în Frigider. Cele douăsprezece pisici îi revin tot lui. Îl sfătuiesc să le primească pe toate. Adio.

Poliţia a găsit textul nerelevant pentru anchetă, aşa că i l-a dat adresantului. În schimb a rechiziţionat caietul de matematică în care, printre alte însemnări, se găseau câteva ca acestea : Strâng cât mai multe medicamente. Ştiu că se va închide şi strada Lisabona. Va fi o blocadă prelungită. Nu vom putea ieşi ori intra din şi în casele noastre. Municipalitatea neagă dar eu ştiu că aşa e. Guvernul e şi el complice. Mi-am luat manuale şi ghiduri, am învîţat să mă tratez singură. Nu vreau să mor ca un şobolan.

Zguduit de scrisoarea Arankăi, domnul Levente şi-a luat medicamentele care-i reveneau – practic toate pe care le cumpărase femeia, de la A la M – şi le-a pus la locurile lor în farmacie. Şi-a salvat astfel postul. Dar sufletul lui a rămas neconsolat şi tot ce poate face este să momească liota de pisici în curtea lui. Oricât ar fi de greu să aibă grijă de dobitoace, nu vrea în ruptul capului să se arate nerecunoscător faţă de aceea care ştia că lui îi este frică de ochii ei albaştri. Acest ştia joacă în mintea bărbatului drept o mărturisire vitală. Va putea să-şi ducă mai departe viaţa, ştiind la rândul lui, că femeia aceea pe care o cunoştea de o viaţă s-a gândit, într-un fel tandru, la el. Asta îi este de ajuns farmacistului Iancu Levente care acum nu se mai teme de nimic pe lumea asta, în nici un caz de închiderea străzii Lisabona sau a altor străzi. Neavând dreptul să citească ultimele însemnări ale femeii, habar n-are că Aranka poate să fi murit chiar de această spaimă concentraţionară.

Pe strada Lister, Dr. locuieşte familia Corlacu. Bujorel, băiatul de şapte ani, proaspăt şcolar şi deja constructor de planoare. Benjamin, tatăl, funcţionar superior la bancă. Mirtila, mama, casnică dar lucrând croitorie pentru tot cartierul. Cineva care nu-i cunoaşte mai îndeaproape ar putea crede că sunt o familie ca toate celelalte ce locuiesc în blocul L 25, văzându-şi de necazurile şi bucuriile ce-i acaparează pe rând ca toată lumea. Asta doar până când află că apartamentul lor de la etajul 8, ultimul, are ca anexă o cameră pe terasă, chiar deasupra odăii lui Bujorel. Şi că în această odaie locuieşte unchiul Paul, un bărbat orb la vreo patruzeci şi ceva de ani, de profesie maseur dar mai apreciat ca gigolo. Niciodată căsătorit, rămas orb la vârsta de şapte ani fără nici un motiv (celebru caz medical la vremea lui), cunoscător de câteva limbi străine, unchiul Paul este oaia neagră a familiei prin stilul său de viaţă. Benjamin şi Mirtila se tem să-l lase pe Bujorel pe terasă să nu se molipsească. Păi apucăturile urâte se iau ca râia, zice femeia micuţă, grăsuţă şi roşcovană care l-a convins pe găliganul de Benjamin s-o ia de soţie abia atunci când viitorul Bujorel apucase pe toboganul lunii a şasea şi nu se mai putea, spre bucuria mamei, pune problema să-l strămute într-un carusel centrifug. Ăştia sunt termenii în care se-nlănţuie gândurile şi sentimentele Mirtilei, căci femeia asta micuţă şi ştearsă iubeşte la nebunie circul, bâlciul, tot ce ţine de distracţia populară, de plutirea în imponderabil, de fiorul emoţiilor tari. De la ea ţi-a venit scrânteala asta cu planoarele, spune severul contabil de bancă atunci când Bujorel se chinuieşte cu croitul, lipitul, întăritul aripilor de hârtie plutitoare. O spune oarecum resemnat, ca pe-o fatalitate aritmetică : unu şi cu unu fac doi, doi ori doi fac patru, etc. Dar numai el ştie cât suferă din cauza acestor apucături de circar ale soţiei şi fiului său. E încă mai trist că şi fratele său îi ţine partea micului aventurier, procurându-i materiale şi ajutându-l să le asambleze cu o dexteritate pe care n-ai bănui-o la un orb. Aşa se face că terasa a devenit atelier de planorie şi frângiile cu rufe ale întregului bloc au fost relegate într-un colţ. Bunătatea, îngăduinţa şi mila creştinească faţă de neajutoraţi (de, un puşti fără minte şi un orb!) a locatarilor mai vârstnici reuşesc deocamdată să stăvilească mânia multora dintre cei tineri. Dar într-o zi când se vor rupe stăvilarele, ce-o să se întâmple? Benjamin Corlacu se teme de mânia oamenilor ca de operaţiile cu mulţimi. Imprevizibilul pe care-l duc cu ele aceste aglomerări monstruoase de unităţi este de neimaginat. Ei bine, cantitatea în exces schimbă cu totul şi cu totul comportamentul fiecărei unităţi în parte. Şi, de obicei, nu în bine. Cifrele alea ţi-au mâncat mintea, Benjule, îl gratulează Mirtila în astfel de momente de scufundare în sine. Şi într-adevăr poate fi o ipoteză de lucru căci cifrele şi mintea interacţionează, îşi zice uneori bărbatul, dar nu-i dă mâna să spună cu glas tare întrucât femeia ar lua-o drept o recunoaştere. Ce prostie! O ipoteză e o ipoteză. Ea este obiectivă. N-ai cum s-o recunoşti sau să n-o recunoşti.

Chiar şi cei care au locuit la bloc o viaţă întreagă şi cred că nimic nu-i mai poate surprinde ar fi zguduiţi aflând cum s-a desfăşurat spirala întâmplărilor nărăvaşe din blocul L 25 de pe strada doctor Lister. Nici măcar eroii primelor svâcniri prevestitoare nu şi-au dat seama de nimic. Chiar aşa, dragă Mirtila? Tu care te roteşti în scrânciob pe deasupra tuturor şi ai o perspectivă nelimitată asupra a tot ce se petrece, n-ai bănuit nimic? Întrebare retorică a contabilului la care soţia lui nu răspunde şi pentru că încă nu s-a desmeticit din vârtejul într-adevăr comparabil cu caruselul gigant din nu ştiu ce parc american pe care l-a văzut ea într-un film cu Bruce Lee. Caruselul ăsta era botezat Hercule şi, ca şi eroul antic, îndeplinea 12 munci, respectiv 12 programe diferite care melanjau viteze şi înclinări de ax, sinusoide ale traiectului şi bruşte căderi în gol ale compartimentelor, totul comandat pe computer şi supravegheat de analizorii de trafic care înregistrau din toate poziţiile imagini de adevărat film de groază.

Dar să revenim la oile noastre! cum obişnuieşte să spună unchiul Paul. Mă mir că nu-i e ruşine căci de la el a pornit totul. Iată cum. Iată cele 12 munci ale giganticului carusel Hercule mutat din America în Bucureşti, pe strada dr. Lister, blocul L 25.

1. Ieri seară, o damicelă pe care şi-a adus-o Paul, nu’ş ce dracu a făcut. Aiurita o fi lăsat vreo gumă de mestecat în baie. Guma atât a aşteptat şi hop în cuva duşului. Orificiul de scurgere a zis mersi că s-a astupat, că nu mai trebuie să tragă la şaibă. Azi dimineaţă unchiul a făcut duş, a uitat apa deschisă şi-a plecat la dracu-n praznic...

2. Scurt timp după plecarea unchiului Paul, cine bătea furios la uşa familiei Corlacu? Familia Segarcea de la 7 să reclame că le curge-n casă. N-a trecut mult şi s-a înfiinţat şi familia Pârmanu de la 5. Şi familia Turcel de la 3. Bujorel a făcut pariu cu sine însuşi că va urma familia Mermezeanu de la 1, şi-a câştigat. Ce şi-a zis puştiul : la noi la 8 n-a curs. De la 6 şi de la 4 n-a venit nimeni, deci nici acolo n-a curs. De ce? Cu ce se deosebesc etajele pare de cele impare? He, păi nu-i ăsta bloc mixt? Asta-i! Evrika! Apa nu se infiltrează decât în apartamente. Adică la etajele impare. La cele pare-s numai garsoniere. De ce apa se scurge numai în apartamente, dracu ştie...

3. Nici nu se sfârşise bine scandalul cu spart uşa unchiului, oprit apa, calmat familiile furioase, că altă pacoste s-a ivit la orizont. Domnul Costel Pârmanu, poliţist pensionar şi instalator autorizat, ciocăne în pereţii micii băi a unchiului Paul să dibuiască pe unde se infiltrează apa. Sus, către tavan dă de o porţiune ce sună a gol. Insistând, descoperă o mică fantă de unde, cu o pensetă din trusa de instalator, poliţistul extrage trei pliculeţe de heroină pură. Aşa că atunci când se întoarce acasă, alături de-o listă întreagă cu pretenţiile financiare ale dragilor săi vecini, unchiul Paul primeşte în dar şi o pereche de cătuşe noi nouţe.

4. Familia Corlacu trece prin purgatoriul primei săptămâni după potop. Tocmai se mai liniştise când... Rumoarea e stârnită de câteva scrisori anonime lăsate prin cutiile poştale ale vecinilor. In ele se află câte o foaie de hârtie pe care e tipărit acelaşi mesaj : Căutaţi-vă altă locuinţă. Vă vom ajuta financiar. Nu semnează nimeni. Bujorel crede că e o glumă a internauţilor, colegi de-ai lui cărora li s-a urât cu virtualul şi vor să dea iama şi prin real.

5. Boris Var, locatarul garsonierei de la 4, e un burlac pişcotar. Pândeşte reuniunile artistice care se lasă cu bufet şi le face câte o vizită. Geanta lui largă hăpăie la grămadă senvişuri, fursecuri, banane, sticle de pepsi. Iar gâtlejul lui degustă băuturile fine ciocnind de zor pahare cu pictori, literaţi, directori de edituri... Seara, tocmai îşi deşerta recolta în frigider când, îmbibat de zeama unei savarine, găsi un bilet. Fusese la trei evenimente, habar n-avea de pe unde s-o fi pripăşit. Îl deslipi cu grijă şi citi textul tras la imprimantă : ATENŢIE Dacă primiţi bilete cu textul Căutaţi-vă altă locuinţă. Vă vom ajuta financiar. să le ardeţi numaidecât şi să nu spuneţi nimănui de ele. Să ardeţi apoi şi acest bilet. Boris Var se execută şi se culcă liniştit.

6. Ceasul electric de la Universitate s-a stricat. Meşterul Vivi Conţilă e trimis să-l repare. Se urcă pe scară, descuie capacul din spate, începe să studieze firele. He, un contact deslipit. Floare la ureche. Lipeşte numaidecât contactul şi când să închidă capacul de undeva de sus cade un cartonaş. E o carte de vizită : Paul Corlacu. Maseur. Str. Dr. Lister, bloc L 25. Adresa unui maseur într-un ceas electric. Nemaipomenit. Împins de curiozitate, Vivi Conţilă se duce pe strada dr. Lister şi dă ocol blocului L 25. Se uită în sus şi în jos. Brusc îşi dă seama că e ridicol şi pleacă. Dar acasă pune cartea de vizită pe noptieră.

7. Stelian Tendea se plimbă pe strada Pârgari. Căsuţe vechi, câteva făţoase vile recente. O damicelă vine din sens opus, se şterge de el şi îi face cu ochiul. Stelică Tendea e liber şi damicela stă în apropiere. Petrec două ore minunate. La despărţire Stelică e generos. Cu dreapta îi întinde bancnotele, cu stânga ia cartea ei de vizită. Steluţa Parpalac, maseuză. Arţarii de pe Pârgari foşnesc în ritmul paşilor vioi ai bărbatului care se pierde în labirintul de străduţe dintre spitalul Colentina şi parcul Circului.

8. Doamna Minodora Arpida a câştigat la loto. Nu prea mult, nu prea puţin. Echivalentul unei garsoniere într-un cartier bun. Face o petrecere unde îşi invită colegele de serviciu, telefoniste la Centrala Ministerului Justiţiei. Zăpăcita de Crenguţa mănâncă atâta tort că i se face rău. Până când să vină salvarea telefonista moare. Groază. Consternare. Jelanii. Anchetă a procuraturii. Un câştig la loto e plătit cu moartea unei prietene? Telefonistele nu şi-au revenit nici acum.

9. Radicală inversare de situaţie. Pe pliculeţele cu heroină nu s-au descoperit amprentele unchiului Paul, ci cele ale damicelei Steluţa Parpalac. În schimb, amprentele unchiului s-au găsit pe bileţelele primite de familiile Pârmanu şi Turcel. Unchiul Paul pretinde că i s-au subtilizat hârtii din garsonieră. Cu ocazia percheziţiei.

10. Vivi Conţilă şi-a luat obiceiul ca dimineaţa şi seara să facă câte o plimbare între ceasul de la Universitate şi blocul L 25 de pe strada dr. Lister. Face înconjurul celor două obiective şi-şi pipăie cartea de vizită din buzunar. Dar tot nu pricepe mare lucru.

11. Unchiul Paul a ieşit de la pârnaie. I s-au cerut scuze. Autorul bileţelelor e Stelian Tendea. A vrut să se răzbune, recunoaşte că tâmpeşte, pe Crenguţa, amanta lui. Ştiind că unchiul Paul era fostul ei prieten, atunci când a găsit câteva scrisori de la el, s-a gândit să i-o coacă. Erau scrise doar pe jumătatea colii A 4. Perfect : pe cealaltă jumătate trase la imprimantă primul text trăznit care îi năzări, scontând pe amprentele lăsate de „fost”. Dar, vai, sărmana Crenguţa a murit ca proasta fără să mai apuce să guste răzbunarea lui.

12. Vivi Conţilă se plimbă şi azi între ceasul de la Universitate şi blocul L 25 de pe strada dr. Lister. De pe terasă unchiul Paul îl vede şi se-ntreabă ce-o fi cu el. Dacă ar şti că poartă-n buzunar propria sa carte de vizită găsită în cutia ceasului s-ar îngrozi. De când cu bileţelele se teme de orice.

(printre străzile particulare intervin străzile cu gură-cască, târâie-brâu, pomanagii, chibiţari, pişcotari, panglicari, duşi cu pluta, farsori, simulanţi, etc.)

Pe strada Liteni, într-o odăiţă la mansarda Blocului M 2, locuieşte Eduard Varda, un domn înalt şi slăbănog care întârzie pe la pomeni în curtea bisericilor ori prin cimitire. Edi, cum îi spune toată lumea, nu se-nfige niciodată la-mpărţanie, nu se bate pe colivă ca atâţia nehămesiţi, ci stă discret într-o parte, privind în gol şi ridicând din umeri când şi când, parcă într-un dialog tăcut cu cineva care nu-i de faţă. Ţine în mână o largă plasă de plastic pe care scrie FNAC; o are de la un domn care i-a împărţit în ea un peşte întreg şi o conservă de caracatiţă. Pe domnul acela nu l-a mai văzut niciodată şi se gândeşte că poate a murit şi i-a mâncat coliva fără să ştie. Edi crede că e ciudat să mănânci coliva unor necunoscuţi. Masa să-ţi fie sponsorizată zilnic de un alt necunoscut. Cum ar veni 365 de zile – 365 de necunoscuţi. Habar n-ai pe unde-or fi mormintele lor, să te duci şi tu s-aprinzi o lumânare. Căci ei sunt singurele tale rude. Rude? Ce spun eu? Mame iubitoare. Care-ţi poartă de grijă. Ai 365 de mame invizibile. Edi ridică din umeri. Vorbeşte pe muteşte cu ele. Între bogdaproste şi să-i fie primit, de-a tăcutelea e jocul lui cu umbrele copacilor. Căci îi place să stea sub copaci, să se sprijine de trunchi şi să privească undeva departe printre ramuri în văzduh. Norii care trec pe cer, necunoscuţii care alunecă sub pământ, cântecul lăbărţat al popii, căldăruşa cu agheazmă clinchetind, rumoarea nehămesiţilor care se-nghesuie, o pală de vânt şi foşnetul scurt al pungii FNAC din mâna lui, fiecare zi tot aşa, în alt cimitir ori în acelaşi, Doamne pâinea şi coliva acestei vieţi dă-ne-o nouă, Amin.

Nimic nu e prea mult. Edi a avut un frate cizmar. A murit la cutremur, stelajul greu de stejar plin cu pantofi s-a prăvălit peste el. Tocul unui pantof de damă i-a intrat în gură şi l-a sufocat. Câţiva ani s-a dus pe la mormântul lui. Pe atunci Edi era încă poştaş. Bacşişurile primite de la pensionari, de la cei ce primeau colete din străinătate. Hei, ce timpuri... Pe urmă a murit maică-sa, nevastă-sa, băiatul lor de opt ani, un carusel de încercări fără sfârşit, împărţanii şi colive care nu se mai terminau, bărbatul singur nu şi-a mai gătit, a luat-o razna pe străzi, şi-a găsit o altă locuinţă, undeva la periferia oraşului, între cele două cimitire unde-i avea pe cei dragi, pe care un timp i-a văzut zilnic, apoi tot mai rar, până când le-a rătăcit mormintele, ba chiar şi cimitirele. Între timp a fost dat afară de la poştă căci încurca scrisorile, le lăsa pe la alte adrese, mintea lui hoinărea dincolo de petecele astea de hârtie pe care oamenii le pun între ei cu convingerea că rezolvă ceva. Scrisori, brrr... Edi se scutură ca atins de aşchii de gheaţă. Doar coliva morţilor, în păhărele de plastic, îţi încălzeşte palmele, îţi dezmorţeşte sângele, te face să uiţi tot ce-ai trăit şi să te contopeşti cu tăcerea ce vine prin aer de undeva de departe, de atât de departe încât te simţi bine şi împlinit încredinţându-i-te..

Lui Edi gospodinele îi spun de obicei ăla dus cu pluta. Şi dacă împărţania o face vreun bărbat, femeia îi atrage atenţia : Vezi să nu-l uiţi pe-ăla de stă sub copac, undeva mai departe. Unu dus cu pluta... Lui Adi îi place expresia. Crede că i se potriveşte. Se vede luând-o la vale pe râu, singur pe o plută, lăsându-se dus de curenţi până unde or catadicsi aceştia să-l ducă. De când strada Liteni a devenit şi ea stradă particulară şi cele trei porţi se închid seara la o anume oră, lui Edi cel certat cu ceasul i se întâmplă, ca să ajungă acasă, să fie silit să sară prin grădinile oamenilor. Surprins de un bodyguard în toiul acestor operaţiuni şi somat să se predea, Edi şi-a văzut de treaba lui. Conform instruţiunilor, bodyguardul a tras la picioare. „O agresiune nemaiîntâlnită asupra cetăţeanului Eduard Varda”, „Străzile particularea devin focare agresive în sânul naţiunii noastre”, „ Proprietarii de străzi : criminali în faşă”, „Regulamentele bodyguarzilor mai severe ca ale militarilor în vreme de război” au titrat ziarele. A fost un scandal de proporţii. Edi a fost numaidecât adoptat de Liga pentru Drepturile Omului care l-a spitalizat. Şi cum, după vindecare, Edi a rămas cu o slăbiciune a picioarelor, Liga i-a făcut rost de un scaun pivotant. Lui Edi îi place foarte mult scaunul. Stă la locul lui sub copac şi dacă îi bate vântul în faţă n-are decât să se rotească şi vântul îi vine dintr-o parte ori din spate. Grozavă invenţie, îşi zice el. Numai că acum cucoanele care vin să-i împartă, impresionate de barele lucitoare ale scaunului de bar, nu mai îndrăznesc nici măcar să gândească despre Edi că ar fi dus cu pluta. Şi asta se vede pe faţa lor, şi Edi îşi dă seama că i s-a răpit ceva la care ţinea mult, era o poreclă care i se potrivea, şi scaunul, scaunul ăsta nichelat i-a răpit-o. Unde mai pui că Edi, obişnuit să fie întrutotul liber, trebuie să aibă acum grijă de scaun, să-l lase în paza paracliserului, să-i dea acestuia câte-un bacşiş. Se scoală câteodată noaptea speriat : nu cumva paracliserul a uitat neîncuiată magazia şi cineva i-a furat scaunul.

Edi şi-a cumpănit îndelung gestul. A stat trei zile în casă şi s-a gândit. Trebuie să facă totul ca să revină la starea dinainte : scaunul de bar nu-i pentru el. Îi ţine pe enoriaşi la distanţă. Aşa că l-a înapoiat Ligii pentru Drepturile Omului şi şi-a văzut de-ale lui. Acum Edi stă sub copac ghemuit pe-o rogojină. Şi cu rogojina se poate roti în ce parte vrea. Rogojină – plută, cam tot aia. „Bărbate, să nu-l uiţi pe-ăla de stă pe-o rogojină sub copac. E dus cu pluta rău, sărmanul...”

Pe strada Literei, într-o odăiţă la subsolul unui bloc, locuieşte Ginu Vereni, ultimul vlăstar al conţilor Vereni, odată cu care se stinge o dinastie de două sute de ani, după cum atestă acte şi documente păstrate cu grijă într-o servietă hărtănită. Pierde-vară şi neisprăvit sunt cele mai dulci calificative care i se atârnă de gâtul lui lung de lebădă tuciurie. Ne tragem tenul măsliniu, explică bărbatul de vreo cincizeci de ani dar arătând mai tânăr, de la acea ramură a familiei care-a hălăduit din Asia mică până-n Turcia şi Grecia, iar apoi a coborât către ţările dunărene. Dacă te iei după spusele sale, Ginu ar fi reprezentantul a nu ştiu câte mărci de maşini, motociclete, hidroavioane şi planoare de care n-a auzit nimeni. Înşiră întotdeauna alte nume şi dacă îl contrazici ori îl faci cumva mincinos are un fel al lui de-a te calma şi de-a te culpabiliza. Desfăşoară un arsenal atât de subtil de mărturisiri şi subterfugii ca să te facă să te-ndoieşti de ţinerea ta de minte, încât în cel mai scurt timp sub vraja lui de mare regizor te simţi ca un actoraş de provincie care nu face faţă rolului. Dacă ai fost atent, îţi reaminteşte Ginu la un pahar de whisky pe care i-l oferi întotdeauna tu, Gandilla scrie pe coada hidroavionului din care coboară Humphrey Boggart în „Casablanca”, aşa că încă de pe-atunci marca se făcuse vestită, că ăştia la Hollywood nu iau pe orişişcine. Ăsta-i genul de referiri cultural-emoţionale cu ajutorul cărora, încet-încet, te reduce la tăcere, te face să-ţi fie pur şi simplu ruşine să-l dai de gol. Îl laşi în plata domnului, îi zâmbeşti prieteneşte, îl baţi încurajator pe umăr : alături de cine ştie câţi alţii îi legitimezi şi tu firmele închipuite, joburile inventate şi-i justifici existenţa de târâie-brâu. Intr-o zi în faţa Primăriei mari, Ginu Vereni se-mpiedică de-un chibrit şi cade în nas. Cu batista şiroind de sânge, cu capul dat pe spate, stă pe-o bancă în Cişmigiu şi înjură chibritul pe care l-a ridicat şi l-a băgat în buzunar. Se gândeşte că inexistentul hidroavion Gandilla vrea să se răzbune pe el în felul acesta : să aspire-n vârtejul elicei băţul de chibrit, să se-nece, şi buff se se prăbuşească. Poate că a ascuns băţul de chibrit în buzunar tocmai ca să ferească avionul de la un crash. Gânduri de-o tâmpenie remarcabilă care-l fac să râdă în hohote pe ultimul vlăstar al conţilor Vereni şi-l intrigă pe proaspătul lui vecin de bancă, un bătrânul cu cioc, care-l întreabă : Întotdeauna când vă curge sânge din nas vă podideşte râsul? Ce n-aş da să se-ntâmple aşa şi cu mine! Ginu Vereni nu putea să-i spună necunoscutului toată tărăşenia căci n-ar fi avut cum pricepe. Iar, la rândul lui, bătrânul îşi păstra pentru sine durerea de-a nu putea râde la desele sâgerări cauzate de-o boală neiertătoare. Dublă confuzie, ori dublu adevăr al unor oameni pe care hazardul i-a pus alături o clipă şi pe care clipa următoare îi va despărţi nu fără a purta amprenta unei tresăriri a celuilalt, chiar neînţeleasă, dar plină de-o tărie pe care n-o găseşti în tine însuţi. Stupid miracol : din acea zi Ginu Vereni poartă în buzunar băţul de chibrit şi-a renunţat benevol de-a mai fi reprezentantul vestitelor firme de vehicole terestre, acvatice şi aeriene. Celor ce se arată miraţi le îndrugă cu glas şoptit : am o mare bucurie, nu mai sunt ultimul vlăstar al familiei căci mi-a telefonat un văr din Salonic, pe care îl credeam mort. E patronul unei vestite fabrici şi mi-a propus să fiu reprezetantul ei în ţara noastră. Firmă străveche, domnule. Şi poartă chiar numele familiei noastre : Fabrica de chibrituri Vereni.