Octavian Soviany, fragment din "Viaţa lui Kostas Venetis"

Istoria părintelui Loukas

Părintele Loukas obişnuia să ne întărească în credinţa, pe care o socotea nevolnică şi doar de spoială, cu numeroase pilde din Limonar şi din Pateric. Iar cele mai multe dintre pildele sale vorbeau despre slăbiciunile cărnii, unde sălăşluieşte duhul de desfrânare, pricina multor ticăloşii şi nenorociri, de care nu e scutit nici călugărul, nici mireanul, căci duhul acesta, mai viclean decât altele, se strecoară adesea până şi în chiliile bătrânilor de la Munte, luând chipul ispititor al trupului muieresc.

Muierea – ne spunea părintele Loukas, încruntându-şi sprâncenele groase – e cimotie cu dracul, maldăr de pofte şi măruntaie, maică a vicleniei şi vas împuţit. Cine se împreunează cu dânsa – blestemate fie-i numele şi sămânţa – e hărăzit iadului, pe care ea îl poartă sub pântece, sub chip de poartă a desfrânărilor, lac de smoală fierbinte şi mormânt puturos. Eu însumi am avut multe de pătimit din pricina acestei unelte de ticăloşie şi dacă mă auziţi astăzi afurisind-o şi blestemând-o e fiindcă, în tinereţele mele, mi-a pus cărnurile ades pe jăratec şi m-a ispitit cu goliciunea ei viermănoasă, care e galben calp, vândut de zarafii iadului întru pierzanie şi osândă. Păţaniile pe care le-am avut eu cu muierile vreau să vă fie spre pilduire, ca să ştiţi ce venin de năpârcă se ascunde în făptura asta bicisnică şi – după spusele unor Părinţi – lipsită întru totul de suflet. Căci suflet are numai bărbatul, peste care Domnul-Dumnezeu a suflat duh de viaţă în Ziua a Şasea, pe când muierea s-a alcătuit doar din coasta părintelui nostru Adam, fiind, prin urmare, numai carne, os şi deşertăciune.

Am să vă istorisesc aşadar câteva frânturi din viaţa pe care am dus-o eu înainte să dobândesc sfânta isihie, pe care Duhul o dă celor ce stăruie în rugăciunea Domnului Nostru Iisus Hristos, după ce s-au curăţit de tot ce e patimă pământească.

Fireşte că n-am fost dintotdeauna călugăr, nici mai mare peste bolniţa unei mănăstiri.

În tinereţe m-am îndeletnicit cu negoţul, iar mărfurile mele, scrumbia sărată, brânzeturile alese şi măslinele mari de la Chios, aveau căutare în toată Mediterana. Aşa am adunat destulă avere ca să fiu socotit în rândul celor cu dare de mână, dar n-aveam şi destulă înţelepciune ca să deosebesc faptele pe placul lui Dumnezeu de faptele rele şi cumpătarea de nebunie: îmi plăceau vinurile dulci şi muierile.

Bună parte din ceea ce izbuteam să agonisesc lua calea gâtlejului, iar câteva văduvioare ochioase îmi dibuiseră slăbiciunea pentru târtiţa de muiere, pe care o plăteam în rochii scumpe şi în podoabe, ba câteodată chiar şi în bani peşin. Eram muşteriul negustorilor de carne vie de la Pireu, iar târfele de prin porturi se înghesuiau să mă mulţumească, ştiindu-mă petrecăreţ şi pus pe risipă.

Tatăl meu, om aspru şi cam strâns la pungă de felul lui, se silea în zadar să mă aducă pe calea cea bună, căci rămâneam surd la toate mustrările sale. Nici bolile ruşinoase cu care mă pricopseam uneori (căci muierea pe dinăuntru e putrigai şi pământ viermănos) nu mi-au fost spre învăţătură: patima mea era fără leac. După fiecare aliş-veriş urmau săptămâni de desfrâu, iar galbenii din chimir se topeau ca nişte turte de ceară prin casele de petrecere.

Îngrijat peste poate, tata s-a gîndit atunci să mă însoare.

Fără ştirea mea, peţitoarele începură să forfotească prin casele negustorilor cu fete de măritat. Nu era o treabă tocmai uşoară, căci aveam nume prost, iar faima mea de petrecăreţ se răspândise prin toate oraşele unde avusesem afaceri de învârtit. Peţitoarele cele mai bune de gură au trebuit să trudească din răsputeri pentru a duce la bun sfârşit planul tatălui meu, care se înverşuna să mă ducă în faţa altarului. Şi s-a găsit în cele din urmă, după multe tocmeli, o fată cam trecută de negustor; palma s-a bătut peste capul meu şi, tot fără ştirea mea, tata a pus la cale logodna.

În zadar am încercat să mă împotrivesc, tatăl meu nu-şi lua vorba înapoi niciodată: sau mă însuram, sau urma să fiu dezmoştenit şi trimis la o mănăstire.

..........................................................................................................

Pe logodnica mea o chema Caliopy.

Mi s-a părut o făptură molâie şi lipsită de viaţă. Nu-mi plăceau nici pieptul ei neted, nici şoldurile sale înguste, nici creţurile care începuseră să-i apară sub ochi, cu atât mai puţin vocea aspră şi răguşită, care semăna mai curând cu un glas de bărbat. Zestrea – pentru care tata se tocmise vârtos – nu era nici dânsa cine ştie ce pricopseală.

După ce s-au făcut strigările la biserică, m-am pus şi mai tare pe chefuit; lăsasem deoparte toate socotelile mele negustoreşti, nu mai voiam să ştiu nimic despre butoaiele cu scrumbii şi măsline care mucezeau în docurile de la Pireu, iar buzunarul încăpător al cârciumarilor şi codoşilor îmi înghiţi ultimele agoniseli.

În faţa altarului, m-am arătat negru la faţă de supărare, aruncându-i priviri piezişe prăpăditei de Caliopy, pe care nici rochia de mireasă, luată din cea mai scumpă dugheană a oraşului nostru pe un toptan de bănet, nu izbutea s-o facă mai arătoasă.

La ospăţul de nuntă m-am umflat de vinuri şi de rachiuri ca un ţârcovnic, spre supărarea rudelor mele şi mai cu seamă a tatii, care mă privea mustrător ori de câte ori duceam paharul la gură. Clătinându-mă pe picioare, abia izbutii să mă strecor în camera de culcare, blestemând printre dinţi fericirea care tocmai mă podidise. Corpul costeliv şi stătut al proaspetei mele neveste nu-mi stârnea nici cea mai mică dorinţă trupească. N-aveam de unde să ştiu că făptura asta bicisnică poartă sub pântece şapte împieliţaţi şi e mai meşteră în curvii decât târfele cele mai dedate la rele.

Cu toate că nu mai fusese atinsă de nici un bărbat, Caliopy avea desfrânarea în sânge. Se pricepea să-mi stârnească poftele prin dezmierdările cele mai neruşinate, care le-ar fi făcut să roşească până şi pe matracucele caselor de pierzanie. Gaura ei era un hău fără fund, ce îmi sorbea toată vlaga şi bărbăţia, iar dimineaţa m-a găsit istovit, cu mădularele frânte şi mintea împleticită.

........................................................................................................

Sub chipul ei de mironosiţă, nevestica mea ascundea toate cele şapte păcate de moarte.

Era desfrânată ca o maimuţă, leneşă şi delăsătoare, lacomă la mâncare şi băutură, pizmaşă şi cârtitoare, mai vicleană decât toate femeile pe care le cunoscusem până atunci. În curând izbuti să se folosească de poftele mele trupeşti, pentru a se face stăpână şi peste mine şi peste gospodăria tatălui meu, căruia îi câştigase încrederea, măgulindu-l şi linguşindu-l.

Traiul din casa noastră îi pria, fără doar şi poate, căci a început să se rotunjească şi să pună carne pe dânsa, iar sulimanurile scumpe, irurile şi pudrele, vopseaua de ochi şi vopseaua de buze, îi îndreptau ceea ce firea rânduise pocit pe faţa ei gălbejită.

După ce m-am învăţat într-atât cu mângâierile sale pidosnice, încât nu m-aş mai fi lipsit de ele cu nici un preţ, Caliopy a prins să se târguiască: găsea mereu câte-o pricină, ba un beteşug muieresc, ba un junghi, ba o durere de cap, ba vreo sărbătoare a sfintei noastre biserici, ca să nu-mi plătească ce-mi datora şi-mi plătise până atunci la soroc.

Când mă întorceam de la treburile mele negustoreşti, o găseam acum mereu îmbufnată, boscorodindu-mă fără pricină cu glasul său gros şi împotrivindu-se ori de câte ori încercam să mă bucur de gaura ei.

Ca s-o îmbunez, m-am apucat să-i fac daruri costisitoare, am îngropat-o în mătăsuri şi catifele. Avea un dar nemaipomenit de a se tocmi şi – bizuindu-se pe poftele mele, ce deveneau parcă şi mai năprasnice pe măsură ce mi le astâmpăra - rândui câte-un preţ pentru fiecare din dezmierdările sale măscăricoase.

Din porunca ei, odată pe săptămână, în casa nostră se ţineau nişte petreceri, la care izbuitea să adune tot ce era mai pus pe blestemăţii prin părţile locului: negustori muieratici, văduve rele de muscă, fete despre care ştia că lepădaseră de mai multe ori, edecuri de cîrciumă, ba chiar şi ofiţeri turci care beau mai vârtos decât grecii, călcând porunca lui Mohamed.

Tata era atât de bine dus de nas încât îngăduia din toată inima zaiafeturile astea necuviincioase. Cât despre mine, eu mă simţeam ca peştele-n apă la petrecerile rânduite de Caliopy unde aveam prilejul să-i întâlnesc pe vechii mei ortaci de pahar şi pe muşteriii codoşilor, cu care împărţisem pe vremuri acelaşi vin dulce şi acelaşi cur de femeie. Puţini îmi păsa că vecinii începuseră să ne privească chiorâş, că datornicii nu mai voiau să aştepte, că mărfurile mele nu mai aveau aceeaşi căutare ca mai-nainte.

Duhul de desfrânare mă făcea să fiu la cheremul blestematei de Caliopy.

........................................................................................................

Nişte cercei cu rubine au fost pricina primei mele răbufniri mai avane de gelozie. Nevastă-mea se jura pe toţi sfinţii din ceruri că-i primise de la naşa ei, o başoaldă cu ţâţa pân-la buric, unsă cu toate unsorile, în a cărei uitătură crucişă puteai să citeşti dracul de viclenie.

Ţipete ascuţite şi sughiţuri de plâns au fost răsplata bănuielilor mele, iar traiul cu Caliopy fu înveninat, zile la rând, de uităturile sale pline de ură, care îmi stârneau încă şi mai abitir poftele.

N-am reuşit s-o îmbunez decât cu mari cheltuieli, dându-mă şi mai mult în ghearele creditorilor. O salbă de aur şi câteva perechi de cercei au pecetluit împăcarea. Dar viermele îndoielii începu de atunci să mă roadă, împingându-mă să iau seama mai bine la purtarea nevesti-mii. Încercam să zăbovesc tot mai mult pe acasă, neglijându-mi afacerile, care şi aşa, erau înecate pe jumătate. Găseam prilejul să cotrobăiesc printre gătelile ei, căutând o dovadă de necredinţă. Câteva iscoade plătite de mine îi urmăreau drumurile şi plecările de acasă.

Am băgat de seamă că argaţii de prin ogradă trăgeau cu coada ochiului la curul ei, pe care traiul bun şi mâncărurile alese, îl făcuseră rotund ca un pepene. Mi s-a părut că până şi tatăl meu îi cerceta pe furiş rotunjimile şi în ochii lui am citit licăr de desfrânare.

Bănuielile mele erau întărite şi de drăgălăşeniile cu care nevastă-mea mă potopea acum din senin, după ce, luni la rând, a trebuit să plătesc din gros pentru fiecare din dezmierdările sale măscăricoase. Niciodată nu mai fusese Caliopy aşa iubitoare: noapte de noapte încingeam jocuri care îmi pârjoleau măduva şi mă făceau să urlu de voluptate. Acum îi frământam carnea fierbinte cu ură, iar suspinele ei, pe care le găseam mincinoase, mă duceau până-n pragul turbării.

Apoi, într-o dimineaţă, tata m-a chemat în camera lui şi m-a certat cu asprime: afacerile mergeau prost, în loc să-mi văd de brânzeturi şi de măsline păzeam zi şi noapte ruşinea lui Caliopy, treabă nevrednică de un bărbat în toată puterea cuvântului. Porunca părintească era să plec degrabă la Salonic, unde daravelele noastre se încurcaseră din pricina unor părtaşi care ne datorau preţul mai multor încărcături de corabie.

N-am avut încotro şi am purces în călătorie.

Pe drum mi-am redobândit mintea limpede şi judecata negustorească, iar viermele geloziei şi-a mai ogoit muşcăturile. Am izbutit fără prea multă trudă să descurc pricina cu părtaşii din Salonic şi la întoarcere aveam chimirul umflat de bănet. N-am uitat nici de casele de petrecere, dar târfele Salonicului erau nişte biete neştiutoare pe lângă blestemata de Caliopy. Dorinţa de-a-i stăpâni trupul şi de-a-i sorbi suspinele mincinoase m-a ciupit atunci din nou pe sub pântece. Muream de pofta mângâierilor sale pidosnice – aşa că am izbutit să scurtez cu câteva zile călătoria.

Am ajuns acasă, nesimţit de nimeni, noaptea târziu, şi m-am grăbit spre culcuşul nevesti-mii. Am deschis uşa încetişor şi, dintr-o dată, ceva m-a fulgerat drept în moalele în moalele capului, făcându-mă să scot un urlet cumplit: din patul lui Caliopy se auzeau suspinele ei scalâmbe de voluptate. Atunci o perdea de fum negricios mi-a întunecat judecata, cuţitul a ţâşnit parcă singur din teacă, iar necredinţa nevesti-mii a fost înecată în sânge.

N-aveam de unde să ştiu că bărbatul de lângă ea era tata.

.........................................................................................................

Vărsasem sângele tatălui meu, mă lăsasem înnebunit de patima geloziei, iar duhul de desfrânare făcuse din mine un ucigaş – îşi continuă, nu la mult timp după aceea, părintele Loukas istorisirea.

Cu cuţitul leoarcă încă de sânge, am trecut printre şirurile tăcute ale argaţilor, care se holbau îngroziţi la cele două leşuri însângerate. Nimeni nu s-a gândit să mă oprească, porţile erau vraişte, gospodăria tătălui meu – răvăşită de groază.

Am luat calea munţilor, m-am hrănit multă vreme doar cu ierburi şi rădăcini, am blestemat sămânţa neamului muieresc şi vâlvorile cărnii şi i-am cerut, printre gemete şi suspine, iertăciune lui Dumnezeu, căruia îi călcasem legile şi îi nesocotisem poruncile.

Nu ştiu cât timp am rătăcit prin sălbăticiile munţilor, plângându-mi păcatele.

Lipsa hranei şi lipsa somnului, care se îndepărtase aproape cu totul de genele mele, mă aduseseră într-o stare cumplită de slăbiciune, aşa că, într-un ceas de amurg, m-am hotărât să mă opresc în marginea unei văioage şi să-mi aştept moartea. Deasupra mea roteau stoluri negre de vulturi, care presimţiseră izul de mortăciune. Coborau din ce în ce mai jos şi puteam să le desluşesc limpede clonţurile hulpave, ce se pregăteau să-mi sfâşie carnea.

Aşa m-a găsit unul din pustnicii mumtelui, care m-a cărat cu greu până la peştera lui şi s-a apucat să mă îngrijească. Ierburile de leac, cărora bătrânul le ştia toate tainele, au izbutit – după săptămâni lungi, în care m-am zbătut între viaţă şi moarte – să-mi redea sănătatea trupească. Minţile îmi erau însă tot rătăcite şi aveam vedenii înfricoşate: chipul însângerat al tatălui meu nu se dezlipea nici o clipă de privirile mele buimace. Ochii lui mă priveau mustrător, iar între sprâncenele sale cărunte erau două brazde adânci şi întunecate.

Zi şi noapte, pustnicul se ruga pentru mine şi vărsa în locul meu lacrimi de pocăinţă.

Rugăciunile sale au făcut în cele din urmă minuni: în mintea mea începu să mijească o geană de lumină subţire şi, adunându-mi toate puterile, am izbutit să mă mărturisesc. Bătrînul m-a ascultat în tăcere, apoi m-a îndemnat cu blândeţe să mă rog alături de dânsul. Şi pe măsură ce rosteam, cu o voce nesigură, rugăciunile începătoare, ceva mi se rupse parcă în coşul pieptului, lacrimile mi-au umezit ochii uscaţi şi un fel de boare domoală şi căldicică mi-a atins tâmplele.

Îmi găsisem alinarea în rugăciune şi, în adîncul inimii mele, începu să încolţească, firavă, nădejdea. Vorba molcomă a bătrânului, care depăna pilde din Evanghelie, mă întărea în credinţă, iar catismele din Psaltire mi-au servit de mâncare şi băutură

Eram hotărât să rămân pentru totdeauna în peştera pustnicului, departe de toate patimile lumeşti, căci numai aşa mai puteam să nădăjduiesc în iertarea lui Dumnezeu.

Bătrânul s-a învoit să-i fiu ucenic, m-a învăţat tâlcul Scripturilor şi mi-a

dezvăluit taina cea minunată a isihiei. Aşa am început să rostesc Rugăciunea Domnului Nostru Iisus Hristos, ale cărei cuvinte trebuie legate – după învăţătura Părinţilor din pustie - de mişcarea aerului care ne pătrunde şi ne iese din trup.

Douăzeci au fost numărul anilor pe care i-am petrecut sub ascultarea bătrânului, în locurile acelea necercetate de pas omenesc, pe unde hălăduiesc numai vulturii. Apoi pustnicul, care se apropia de o sută de ani, începu să se stingă încetişor. Şi, cu puţin înainte de ceasul trecerii sale la Dumnezeu, m-a chemat la căpătâiul său, făcându-mi următoarea mărturisire:

Înainte de a da socoteală înaintea slavei cereşti de mulţimea păcatelor mele, vreau ca tu, care mi-ai fost ucenic, să afli şi să cunoşti o întâmplare înfricoşată, care m-a adus în locurile astea sălbatice, întru rugăciune şi pocăinţă. Căci, dacă asupra ta apasă păcatul cumplit al vărsării de sânge, la care te-au adus pofta pântecelui şi gelozia, tot pofta pântecelui m-a împins şi pe mine la o faptă nesăbuită pentru care am plătit pe lumea asta şi o să plătesc îndesat şi în lumea de dincolo.

Nu ţi-am spus niciodată că sunt odrasla din flori a unui bărbat înstărit de prin părţile Macedoniei. După ce mama, care era o văduvă ochioasă şi arzoaie de preot, m-a adus pe lume în mare taină, am fost dat în grija tatălui meu, care, până la opt ani, m-a lăsat pe seama unei dădace. Apoi, pentru a răscumpăra păcatul naşterii mele, tata m-a încredinţat unei mănăstiri, unde am învăţat toate rânduielile noastre bisericeşti şi am dobândit mare dragoste pentru rugăciune. Pentru că m-am dovedit ager la minte şi dornic să primesc cât mai multă învăţătură, am fost trimis la cele mai bune şcoli de teologie, iar, la douăzeci de ani, primeam taina preoţiei în biserica mănăstirii unde ucenicisem.

Multă vreme am dus o viaţă curată şi fără păcat. Dumnezeu îmi dăduse o fire blândă, nu eram nici trufaş, nici pus pe intrigi şi pe zavistie, doar duhul curviei, cel mai viclean dintre toate, mă cerceta uneori. Izbuteam însă să-mi tai toată pofta scârnavă prin post şi prin rugăciune. Şi mă ţineam departe de muierile care roiesc prin curţile mănăstirilor, semănând ispita de desfrânare.

Călugării mă lăudau pentru aşa-zisele mele virtuţi, credincioşii din satele apropiate îmi cereau adesea sfat şi învăţătură, iar, peste un număr de ani, am fost înălţat la treapta duhovniciei.

Începusem să fac fire albe în barbă când duhovnicul unei mănăstiri de maici din apropiere a fost chemat la Scaunul Judecăţii.

Mai-marii bisericii noastre, care mă socoteau un suflet curat şi o pildă de înfrânare, au chibzuit atunci că sunt cel mai potrivit ca să-i iau locul.

Aşa m-am pomenit păstor peste vreo cincizeci de suflete muiereşti, pe care trebuia să le port pe calea spre mântuire. Nu ştiam pe vremea aceea nimic despre făţărnicia femeilor, care, sub obrăzarul cucerniciei, ascund mârşăvie şi spurcăciune, căci eram cu totul lipsit de cunoaşterea celor lumeşti, vieţuind, încă de copil, după rânduiala călugărească.

Printre maicile de la mănăstire, destule erau muieri tinere şi chipoase, aduse acolo nu de chemarea lui Dumnezeu, ci de cine cine ştie ce pricină pământească. Veneau la scaunul meu de duhovnic cu privirile în pământ, dar cu mintea doldora de deşertăciuni şi cu inima podidită de pofte, pe dinafară oiţe, iar pe dinlăuntru căţele turbate, puse pe răutăţi şi pe desfrânări.

M-am hotărât să păstoresc peste ele cu străşnicie: canoanele grele, prosternările şi metaniile, posturile cu pâine şi apă trebuiau să le istovească pornirile spre păcat, aducându-le cu încetul la adevărata cucernicie, dar adevărul e că eram neştiutor ca un prunc, iar viclenia lor m-a dovedit în cele din urmă.

.........................................................................................................

Maica Agapia era aproape o fetişcană. Nimeni nu-i cunoştea părinţii sau rudele, fusese găsită cerşind în tinda unei biserici, adunată de pe drumuri de nişte oameni cu frica lui Dumnezeu şi încredinţată de mică, spre creştere, maicilor de la mănăstire. Avea un chip ca de înger, pe care chiar şi un necunoscător de suflete putea desluşi curăţia şi buna-cuviinţă. Iar glasul ei era cu adevărat o minunăţie: când începea să cânte din strană, în biserică se făcea o tăcere adâncă şi toată suflarea mănăstirească se simţea copleşită de frumuseţea acelui glas, dulce ca o boare de vânt, în care se vădeau parcă lucrările tainice ale Duhului.

Cine ar fi putut bănui că maica Agapia avea duh de curvie, că era bântuită de pofte şi vedenii neruşinate, pe care venea să le mărturisească la scaunul spovedaniei? Îmi povestea pe larg toate visurile sale necuviincioase, cu o mulţime de amănunte ce îmi furnicau carnea şi îmi învârtoşau mădularul.

Atunci am început să trag cu coada ochiului la trupul maicii Agapia, căruia rasa călugărească nu izbutea să-i ascundă în întregime ispitele. Poftele mă cercetau tot mai iabraş, iar postul şi rugăciunea fură zadarnice: gândurile mele erau pline de goliciuni muiereşti care îmi supuneau carnea la cazne înfricoşătoare, făcându-mă să mă perpelesc de dorinţă. Somnul venea greu şi era bântuit de vedenii cu maica Agapia. Trupul meu, care se păstrase curat până la cărunteţe, devenise acum un viespar de pidosnicii şi am început să curvesc în închipuire.

Atunci le-am trimis o scrisoare mai-marilor mei, mărturisindu-le că sunt cercetat de ispite şi cerându-le dezlegare de la scaunul meu de duhovnic. Răspunsul – care veni nu peste mult – n-a fost însă cel aşteptat: mi se poruncea să stăruiesc în post şi în rugăciune, dând piept bărbăteşte cu diavolul, căci impărăţia cerurilor se dobândeşte prin luptă şi război necurmat.

Eu eram însă mult prea nevolnic pentru o asemenea încercare şi pojarul cărnii în cele din urmă m-a biruit. Aveam mai departe vise neruşinate, din care mă trezeam cu poala cămăşii leoarcă de malahie, iar trupul alunecos al maicii Agapia (care avea şi dânsa pe mai departe vedenii) îmi tulbura până şi ceasurile de rugăciune.

Venea des să se spovedească, iar într-o zi, când ne aflam singuri, într-un cotlon întunecat al bisericii, i-am cuprins în podul palmei ţâţa pietroasă, pe care am început s-o frământ ca un descreierat. Maica Agapia se lăsă în voia mâinilor mele. Iar dintre buzele sale trandafirii se auzi un suspin greu, care mi-a răpit şi ultima fărâmă de judecată.

La puţin timp după aceea am început să curvesc cu maica Agapia.

Chilia mea, în care s-a strecurat într-o noapte, purtând pe dânsa doar o cămăşuţă subţire, deveni o casă de desfrânare. Patima cărnii, pe care o ţinusem în frâu vreme de aproape cincizeci de ani, mi-a vădit atunci firea adevărată: moştenisem pesemne de la părinţii mei, care mă odrăsliseră într-un chip nelegiuit, aplecarea către desfrâu, iar sub rasa călugărească se ascundea un şturlubatic şi un curvar.

Îmi petreceam nopţile în tovărăşia maicii Agapia, iar ziua eram măcinat de căinţă şi vărsam lacrimi amare de deznădejde. Spurcasem Casa lui Dumnezeu şi păcătuisem împotriva Sfîntului Duh, pierzându-mi şi trupul şi sufletul. Îmi era teamă să mai intru în biserică, unde chipurile severe ale sfinţilor mi se părea că mă privesc mustrător, aşa că m-am prefăcut bolnav, iar stareţa mănăstirii a rânduit-o ca să-mi poarte de grijă pe maica Agapia.

Stă scris în pravila noastră călugărească: toate păcatele se iartă, prin rugăciune şi pocăinţă, în afară de cele împotriva Sfântului Duh.

Comorile duhovniceşti, pe care izbutisem să le agonisesc prin trude şi nevoinţe vreme de cincizeci de ani se risipiseră ca un abur amăgitor, iar porţile iadului se deschideau acum ameninţător către mine de sub pântecele maicii Agapia, din pricina căruia mă lepădasem de Dumnezeu.

O lăsam să vină să-mi astâmpere poftele, dar în sufletul meu o uram şi o blestemam.

........................................................................................................

În ziua când maica Agapia mi-a mărturisit că a rămas grea, am hotărât să fugim de la mănăstire. Cu bănuţii furaţi din cutia milelor urma să ne chivernisim până vom găsi mijlocul de a ne câştiga pâinea.

Tremurând de spaima, ne-am strecurat într-o noapte pe sub poarta de sub clopotniţă, să dăm piept cu lumea, pe care n-o cunoşteam şi în care nu vieţuiserăm din copilărie.

Am plecat cu sufletul greu, mocnind de presimţirile cele mai întunecate, căci mă temeam de mânia lui Dumnezeu. Şi am mers toată noaptea, coborând o costişă pieptişă, care ne scotea la drumul mare, de unde începea lumea.

A doua zi dimineaţă, cu o parte din bănuţii furaţi, ne-am cumpărat veşmânturi lumeşti, pe care le-am îmbrăcat într-o pădurice, încercând să dobândim o înfăţişare cât mai puţin bătătoare la ochi. Cu toate astea, mi-am dat în curând seama că alcătuiam o pereche nespus de ciudată, pe care trecătorii cu care ne încrucişam, o cerceta cu ochi curioşi, scuipând uneori printre dinţi cuvinte de mascara. Eram arătaţi cu degetul prin cârciumile unde ne opream pentru mas, iar hangiul căruia i-am cerut găzduire pe noapte ne-a alungat cu o înjurătură, aşa că ne-am hotărât să dormim ziua, printre tufişurile pipernicite de la marginea drumului şi să călătorim noaptea. Până la urmă, ne-am pomenit pe uliţele unui oraş, pline de mulţimea gălăgioasă a târgoveţilor, şi ne-am găsit adăpost într-un tractir păduchios, unde privirea birtaşului s-a oprit îndelung pe şoldurile frumoase ale maicii Agapia.

Nu muncisem niciodată cu braţele şi nu cunoşteam nici un meşteşug, aşa că am început să dau târcoale bisericilor şi să intru în vorbă cu preoţii, întrebându-i dacă n-au trebuinţă de un om bun la toate, deprins cu rânduiala bisericească. Unii nici nu mă ascultau, alţii îmi puneau tot soiul de întrebări cârcotaşe, socotind cinstea mea îndoielnică, dar în cele din urmă, când bănuţii furaţi ajunseseră tocmai pe isprăvite, am bătut palma cu un părinte vesel şi rotofei, care mi-a încredinţat slujba de cântăreţ.

Larg la inimă şi larg deopotrivă la burdihan, părintele mânca bine şi, mai ales, bea bine, fiind cam tot timpul ba ameţit, ba mahmur. Obişnuia să spună că o inimă voioasă este darul cel mai de preţ pe care ţi-l poate da Dumnezeu şi mă certa adeseori cu asprime, uitându-se mânios la chipul meu mohorât şi blestemându-l pe diavolul de tristeţe, care m-ar fi avut, pasămite, în stăpânire. De teamă să nu-mi pierd slujba, am învăţat să zâmbesc strâmb şi să-mi schimonosesc faţa într-o amăgeală de veselie. La asta mă ajuta şi vinul, pe care părintele îl socotea o licoare binecuvântată, întrucât slujeşte la taina împărtaşaniei şi curăţa inima de tristeţe.

.........................................................................................................

În timpul acesta, pântecele maicii Agapia se rotunjea tot mai mult, iar poftele ei nu mai erau aşa aprige ca odinioară. Acum mi se supunea parcă în silă şi pe faţa ei trandafirie de înger mi se părea că desluşesc uneori lehamitea de împreunarea trupească. Mădularul meu se arăta în schimb tot mai nesătul, aţâţat şi de vinurile părintelui, iar când maica Agapia mi-a cerut să punem capăt pentru o vreme desfătărilor noastre, care i-ar putea strica pruncului, ura mea, mocnită până atunci, a izbucnit cu toată tăria. Am învinuit-o pentru că m-a împins pe calea păcatului, i-am spus vorbele de ocară cele mai grele, iar pumnul meu n-a şovăit să-i podidească gura de sânge, într-o clipită de nebunie.

Locul împreunărilor noastre hulpave l-au luat din ziua aceea bătăile. Maica Agapia nu făcea nici un gest de împotrivire, încerca doar să-şi apere pântecele, care mi se părea acum un maldăr neruşinat de pofte şi scârnăvii. Vecinii, cu care împărţeam adăpostul nostru sărăcăcios, au smuls-o de mai multe ori dintre mâinile mele, altfel poate aş fi omorât-o. Faţa ei, care îşi pierduse pentru mine orice urmă de farmec, o socoteam un chip diavolesc, croit din smoală şi din pucioasă, silindu-mă din răsputeri s-o strâmb şi s-o schilodesc, pentru a-i vădi arama adevărată, iar curvarul din mine se prefăcuse într-o fiară dezlănţuită, pusă pe răzbunări şi pe silnicii.

Vestea despre isprăvile mele ajunse curând şi la urechea părintelui, care m-a certat ca pe-un om de nimic şi m-a alungat din strana bisericii.

Cât i-am fost slujnic, izbutisem să pun deoparte oarecare agoniseală şi, de atunci, am ajuns muşteriul cârciumilor şi al caselor de desfrîu. Mă întovărăşisem cu toată scursoarea oraşului, iar noii mei ortaci de pahar nu pridideau să mă laude pentru toate chinurile şi nevoinţele la care o supuneam pe maica Agapia. Viaţa mea de călugăr mi se ştergea de la o zi la alta din amintire, ajunsesesm un beţivan şi un zurbagiu, iar din starea aceasta nu m-a smuls nici moartea maicii Agapia, care, după ce a adus pe lume un copil mort, s-a stins între braţele câtorva vecini milostivi, ce s-au îngrijit şi de datoria înmormântării.

Urmând înainte cu desfrânările, am cheltuit în scurt timp tot ce agonisisem în slujba părintelui. Ca să-mi pot ţine zilele, m-am adunat cu un haitlâc de tâlhari, am prădat şi am jughinit şi, în mai multe rânduri, a fost cât pe ce să dau ochi cu spânzurătoarea. Iar dacă în cele din urmă am scăpat de laţul călăului, n-am scăpat şi de temniţa unde mi-a fost rânduit să petrec zece ani şi unde mi-am redobândit judecata. La ieşirea din închisoare, i-am dat mulţumită mare lui Dumnezeu pentru că îmi dăduse prilej pentru pocăinţă şi m-am hotărât să părăsesc calea păcatului.

Am luat aşadar, cu inima frântă, calea mănăstirii unde ucenicisem şi m-am mărturisit. Vreme de zece ani, am avut canon greu, apoi, cu inima uşurată pe jumătate, am început să rostesc, sub ascultarea unui bătrân, rugăciunea Domnului Nostru. Şi astfel am primit dezlegare să-mi petrec ultima parte a vieţii în sihăstrie, unde, din voia lui Dumnezeu mi-ai ajuns ucenic, dovedindu-te spornic în pocăinţă şi dornic de îndreptare. Iar acum, mă îndrept către scaunul judecăţii, cu multă spaimă şi puţină nădejde, căci Dumnezeu e milostiv, dar şi drept, iar fărădelegile mele trag mult mai vârtos la cântar decât cele câteva fapte, poate, de laudă.

..........................................................................................................

La puţin timp după ce mi-a făcut această mărturisire – continuă să ne povestească părintele Loukas – bătrânul îşi dete sufletul în mîinile Ziditorului. După ce i-am citit slujbele adormiţilor şi l-am înmormântat după pravila sfintei noastre biserici, urmându-i cele din urmă porunci şi poveţe, am părăsit peştera şi mi-am căutat liniştea într-o mănăstire. Cum învăţasem multe despre puterea ierburilor de leac de la dascălul meu, am ajuns ajutorul părintelui medic şi i-am deprins, în cîţiva ani de ucenicie, toată ştiinţa şi tot meşteşugul. Iar în lavra Sfântului Dionisie mă găsesc doar de o jumătate de an, dar o socotesc locul cel mai potrivit pentru pocăinţă.

...........................................................................................................

Istorisirile părintelui Loukas m-au întărit în credinţa că siluisem porunca lui Dumnezeu prin aplecarea mea timpurie pentru curvit. În gândurile mele de taină, o învinuiam amarnic pe maică-mea pentru că trezise în mine ispita trupului muieresc. Slujba pe care o îndeplineam în bolniţa mănăstirii mi se părea un prilej minunat pentru ca să iau aminte la toate beteşugurile şi suferinţele cărnii, fiindu-mi astfel imbold pentru îndreptare, şi îndeplineam fără crâcnire toate poruncile părintelui medic.

Tainiţele Stambulului

De câteva ori pe an, în chilia părintelui Makarios poposea un ofiţer turc frumos ca un înger, cu mustăţi ca tăciunele şi ochi de culoarea migdalei, pe nume Yussuf.

Părintele îl primea cu multă prietenie, deşi nu-i avea la inimă pe păgâni. Cu Yussuf însă obişnuia să petreacă lungi sfaturi de taină, de la care nu lipseau nici vinul mânăstiresc, nici mâncarea de frupt.

Eu aveam poruncă să-l servesc la masă pe turc.

Când isprăveau cina, părintele Makarios îmi făcea semn să mă îndepărtez şi fereca uşa chiliei cu străşnicie. În zadar am încercat să trag cu urechea, n-am izbutit să prind niciodată din şuşotelile lor vreo vorbă cu înţeles. Şi nu ştiu nici acum, fiule, deşi cu timpul aveam să aflu multe despre Yussuf, ce legătură tainică putea să fie între turcul cel bucălat şi dascălul meu de înţelepciune şi nici dacă întâlnirile lor erau după litera pravilei.

Nu mică mi-a fost mirarea când, cu prilejul unei veniri a lui Yussuf, părintele Makarios mi-a dat poruncă să-mi lepăd veşmintele.

De data asta trebuia să servesc despuiat cina turcului, care îmi cerceta printre gene trupul bine făcut.

Mîinile lui au început să-mi pipăie muşchii braţelor, pieptul şi spatele, apoi mi s-au oprit pentru o clipă pe fese. M-am înroşit ca o fată mare, iar când arătătorul lui mi-a pătruns în gaura dinapoi am scos un icnet adânc.

Pe faţa rotundă a lui Yussuf miji o umbră de zâmbet.

Scoase dintr-o boccea un rând de straie femeieşti şi îmi dădu poruncă să le îmbrac. Apoi îmi potrivi cu mâinile lui nişte brăţări de argint la mîini şi la glezne, spunându-mi nişte vorbe turceşti pline de duioşie.

În vremea asta, părintele Makarios mă cerceta stăruitor. Îi simţeam privirile pătrunzîndu-mi în carne adânc, dar nu erau privirile hulpave ale unui desfrânat.

După o vreme, Yussuf mă întrebă dacă ştiu să joc, pe urmă duse la buze un soi de caval şi prinse să şuiere sirtakiul nostru grecesc. Am făcut câţiva paşi de joc şovăielnici, apoi, pe măsură ce muzica îmi încălzea tot mai mult mădularele, începui să frământ în picioare pardoseaua chiliei. Fără să-mi dau seama prea bine ce fac m-am apropiat de Yussuf cu mişcări de lunatic. Degetele mele apucară năframa roşie de la gâtul turcului şi prinseră s-o desfacă. Am fluturat de câteva ori năframa prin aer, apoi am apucat-o de două capete,cu amândouă mâinile,ca şi cum aş fi ţinut de umerii unui bărbat.

Yussuf îmi făcu ştrengăreşte cu ochiul şi de sub mustăţile-i groase se arătară şirurile albe de dinţi.

Atunci, cu capul dat tare pe spate, am slobozit o chiuitură.

Turcul îmi răspunse printr-o altă chiuitură prelungă.

Am jucat aşa multă vreme, ţinând năframa roşie a lui Yussuf şi chiuind din vreme în vreme, ca pişcat de o viespe. Corpul meu mlădios se sălta de pe un picior pe altul şi se răsucea ager, făcând să zăngănească străchinile şi paharele de pe masă, în timp ce fustele mi se ridicau până sus, dezgolindu-mi picioarele albe de băieţandru.

Firea desfrânată a maică-mii îşi dădea arama pe faţă în timp ce săltam ca un descreierat sub privirile scrutătoare ale părintelui. La un gest al său – cavalul lui Yussuf amuţi. Mă pomenii leoarcă de transpiraţie, cu obrajii împurpuraţi de ruşine, lepădându-mi în grabă ţoalele muiereşti.

Părintele Makarios stătea culcat pe laviţă, cu pătura trasă până la bărbie. Avea cearcăne albastre sub o ochi, iar pe chipul său se putea citi suferinţa.

Cu o voce înceată, care venea parcă de sub pământ, părintele îmi spuse că nu mai pot rămâne la mănăstire. Când am auzit că urmează să plec cu Yussuf, abia îmi putui stăpâni lacrimile, gata să izbucnească, dar n-am făcut nici un gest de împotrivire.

Turcul îmi porunci să-mi adun lucrurile în grabă, căci trebuia să plecăm neîntârziat. M-am supus fără crâcnire. La despărţire, părintele Makarios nu m-a binecuvântat, nici nu m-a lăsat să-i sărut mâna.

……………………………………………………………………………….

Din ziua aceea, am ajuns slujnicul lui Yussuf. O corabie pântecoasă ne-a dus până la Stambul, strecurându-se anevoie printre vasele ruseşti de război, căci – aşa cum aflat de la noul meu ocrotitor – Împărăţia se pregătea să dea piept cu necredincioşii.

Aşijderea Yussuf mi-a vorbit despre răscoalele din Bulgaria şi despre nebunia sultanului, căruia beţia şi desfrânarea îi luaseră mintea la bătrâneţe.

M-am obişnuit greu cu legănatul corabiei. În prima zi de călătorie, răul de mare m-a făcut să zac nemişcat în culcuşul meu din cabină, fără să pot înghiţi nici măcar o gură de apă. Yussuf făcea mare haz de slăbiciunea mea şi, în cele din urmă, m-a silit să urc cu dânsul pe punte.

Clătinatul scândurilor, pe care le simţeam cum îmi fug de sub picioare, îmi dădea o ameţeală puternică şi când am văzut corabia înconjurată din toate părţile numai de ape, nu mi-am putut înăbuşi un strigăt de spaimă.

Marea era destul de agitată şi, ca să mă ţin în picioare, a trebuit să mă agăţ de braţul rotund şi puternic al lui Yussuf. Acesta îmi cuprinse mijlocul cu blândeţe, ajutându-mă să fac câţiva paşi. Degetele sale îmi ciufuliră părul în joacă, înfiorându-mă.

În zilele următoare am izbutit să mă caţăr singur pe punte. Umblam cu frică, dar priveliştea mării, ce îşi schimba culoarea de la o oră la alta, îmi fura ochii. Moştenisem, dinspre partea tatălui meu, puţin din sângele iute al corăbierilor noştri, care au stăpânit odinioară Mediterana, iar vederea apelor ei necuprinse îmi aţâţa simţurile şi închipuirea. Mă uitam cu invidie la mişcările agere ale marinarilor care se căţărau până în vârful catargului, ascultam comenzile scurte ale ofiţerilor şi gândul îmi zbura cu repeziciune la vasele de război ale Eteriei, despre care aflasem din poveştile tatălui meu.

Am început să-mi petrec vremea pe punte, privind mişcarea talazurilor, peste care săgeta uneori pata întunecată a unui delfin, sau plutirea norilor, ce dobândeau adesea formele şi culorile cele mai neobişnuite. Ceasul sângeriu al amurgului îmi umplea inima de un soi de evlavie.

Câteodată Yussuf se aşeza lângă mine şi începea să istorisească. Îmi vorbea despre oraşele din Apus, cu biserici şi palate trufaşe, despre grădinile însorite ale Italiei şi podurile Parisului, despre colinele împădurite ale Germaniei pe care se inalţă ziduri crenelate de cetăţuie şi despre posomorâtele canaluri veneţiene. Cunoscuse gerurile ruseşti, admirase cupolele Moscovei, fîntânile şi minaretele albe ale Şirazului. Zăbovise îndelung prin bazarele din Bagdad şi prin casele de petrecere ale Alexandriei, stătuse la sfaturi de taină în cancelariile Vienei şi o cunoscuse personal pe împărăteasa Eugenia.

Numele acestor oraşe îndepărtate aveau pentru un farmec aparte. Închipuirea mea, aţâţată de poveştile lui Yussuf, care izbutise să mă vrăjească, prinse aripi pe nesimţite. Visam cu ochii deschişi. Auzeam vocea caldă a lui Yussuf şi-i simţeam degetele fierbinţi mângâindu-mi mâinile cu delicateţe.

Nimic necuviincios nu s-a petrecut între noi în timpul călătoriei.

……………………………………………………………………………….

Ameţeala pe care o simţisem pe puntea corăbiei mi-a revenit atunci când Yussuf m-a dus să-mi arate Stambulul.

Oraşul părea cuprins de un soi de nelinişte.

O mulţime pestriţă şi zgomotoasă bântuia pe uliţe şi pe cheiuri. Măgari încărcaţi cu mărfuri tropoteau prin pieţele neobişnuit de murdare, pline de câini şi pisici fără stăpân. Cămilele răgeau, oamenii vorbeau în toate limbile şi gesticulau cu aprindere. Burnusurile albe ale arabilor se amestecau cu mohorâtele redingote evropeneşti, bărbile stufoase ale persanilor stăteau alături de perciunii lungi ai misiţilor israeliţi, iar în mulţimea bazarului am recunoscut multe nasuri greceşti.

Negustorii pândeau la pragul dughenelor, apucând trecătorii de mânecă şi îmbiindu-i cu vorbe mieroase să le cerceteze comorile. Pretutindeni se încheiau tocmeli şi se puneau la cale afaceri. Pe măsuţele joase ale zarafilor clincheteau aurul şi argintul.

Am intrat cu Yussuf în prăvăliile bijutierilor, admirând colanele grele de aur, inelele cu pietre de toate culorile, iataganele şi hangerele cu prăseaua bătută în nestemate, oglinzile de argint împodobite cu perle de Yemen, cingătorile cu rubinuri şi peruzele.

Alături, în dughenele măcelarilor, sângerau buturii de berbec.

Am privit cu uimire la coşurile negustorilor de peşte, în care fojgăiau vietăţi marine nemaivăzute: dorade cu solzi aurii, calcani uriaşi, sepii şi caracatiţe, crabi ca nişte păianjeni enormi, raci de un albastru întunecat, soiuri ciudate de scoici, ţipari cu spinările negre, scrumbii de culoarea oţelului.

La uşile neguţătorilor de covoare atârnau preşuri scumpe de Ispahan, chilimuri împodobite cu trandafiri şi păuni ţesute în atelierele Persiei, covoraşe de rugăciune vrâstate cu verde şi auriu.

Din ospătării se auzea sfărâitul grătarelor .

Vânzătorii de dulciuri te îmbăiau cu alviţe şi cu rahat, cu acadele şi turte cu miere, cu baclavele şi prăjituri cu fistic, cu felii uriaşe de pepene roşu.

Am ajuns şi pe străzile din apropierea Seraiului, care erau aproape pustii. Patrule de carailii cu baioneta la puşcă treceau în pas cadenţat prin mijlocul uliţelor pline de praf, aruncându-le priviri bănuitoare puţinilor trecători. Aici era linişte şi nu se simţea decât mirosul prafului încins de căldura amiezii.

Coroana lui Abdul Aziz se clătina, imperiul scârţăia din toate încheieturile, iar armatele sale se pregăteau să înece în sânge Bosnia şi Bulgaria.

Toate acestea le-am auzit de la Yussuf, care îmi vorbi despre mişcarea de înnoire ce măcina măruntaiele îmbătrînite ale împărăţiei şi rosti cu solemnitate numele lui Midhat-Paşa.

Nu înţelegeam nimic din aceste daravele politiceşti, iar mintea mea era încă ameţită de forfota zgomotoasă a străzilor din bazar.

Am mâncat chebab într-o mică ospătărie, apoi, la îndemnul lui Yussuf, am tras câteva fumuri de narghilea. O picoteală plăcută îmi amorţi simţurile şi m-am lăsat în voia ocrotitorului meu, care îmi mângâia încetişor fruntea.

Seara am privit stelele de pe cheiul Galatei, iar vântul rece, care începuse să bată dinspre strâmtori, m-a făcut să mă ghemuiesc la pieptul fierbinte al lui Yussuf

......................................................................................................