Cronica la ediţia VI (XIV)

“Bună seara şi bine aţi venit la a şasea întâlnire găzduită în acest spaţiu de Uniunea Scriitorilor din România.”
Cu această întâmpinare, Claudiu Komartin deschide o nouă ediţie a Clubului de lectură “Institutul Blecher”. “Vă propunem atenţiei doi autori: Felix Nicolau şi Livia Ştefan. Primul dintre ei este un scriitor care are deja o bibliografie în lumea literară, în timp ce Livia Ştefan a fost o prezenţă destul de discretă, până nu demult ştiam despre ea destul de puţine lucruri.”
După prezentarea celor doi invitaţi, Felix Nicolau a făcut câteva precizări legate de volumul de proză scurtă pe care îl pregăteşte, din care face parte şi nuvela pe care o va citi în această seară: “Cartea este aproximativ gata, este un volum experimental de proză prizabilă, tragică, despre criza bărbatului la andropauză.”
Urmează lectura lui Felix Nicolau, nuvela “Instrucţiuni de folosire a părului alb” şi un ropot de aplauze.
Entuziasmată, Livia Ştefan: “Am venit aici, vroiam să vă ţin un discurs, dar l-am uitat.” Urmează lectura Liviei Ştefan, grupajul de poeme “re.volver”, aplauze şi o pauză de ţigară.

După pauză, Claudiu Komartin: “Am revenit, văd în sală oameni dragi, prieteni. Mă bucură prezenţa lui Radu Aldulescu, care va citi săptămâna viitoare din romanul la care lucrează. Va citi şi Ionel Ciupureanu, un poet din underground.”
Revenind la lecturile serii, Claudiu Komartin: “De dragul ţigării, Livia Ştefan nu a citit un text care nu face parte din grupajul pregătit pentru această lectură. E o surpriză.”
Livia Ştefan: “Textul a fost o surpriză şi pentru mine. Este un CV primit astăzi la birou şi care merită inclus în ceva, pare un poem.” Livia citeşte textul. Câteva rânduri din acest text: “am fost amator în străinătate”, “având în vedere că sunt o persoană dinamică/…/vă salut.”

Adrian Diniş deschide seria comentariilor cu referiri la poezia Liviei Ştefan, “o poezie bine construită, curată, placută la citit, în care există o anumită naturaleţe.” Apreciază poemul “cu tatăl”, deşi se încheie cu o “glumiţă uşoară”, şi poemul “Sunt singură şi scriu ce îmi trece prin cap”, care “începe bine, dar finalul este slab.” Face o referire la Bukowski şi “Arizona dream”, menţionând versurile: “tu isuse/ ne e foame/ da-ne pesti ca aia/ din arizona dream”. Diniş sesizează şi poeme care nu i-au placut deloc pentru că “nu duc nicăieri”, dar apreciază la Livia Ştefan “cum jonglează, cum sare de la o etapă la alta”, de la jocul infantil la “o gravitate care aduce poezia.” Citează versul: “însă trebuie să fiu altfel acum în cea mai lungă zi”, spunând că poartă marca Ioan Es. Pop. În concluzie: “nu găsesc nimic care să o individualizeze”, a spus acesta.

Claudiu Komartin: “E o poetă care încă se caută, e tânără, nedebutantă”

Diniş continuă să citeze, de această dată, versuri care îi plac: “ne întoarcem/ în cearşafurile noastre/ ca soldaţii AMERICANI care/ se întorc/ mereu/ în Vietnam” şi remarcă o notă discordantă din unele poeme, exemplificând cu o strofă care “e o imagine, dar nu un poem” şi citează din nou: “ies afară/ cerul/ e un cur enorm/ sub care mă sufoc.” O recunoaşte pe Livia Ştefan într-un singur vers în care “vorbeşte despre moartea dintr-un borcănaş de gem”, dar nu creditează “acest fel minimalist de a scrie poezie.”
Despre proza lui Nicolau, Diniş spune: “Proza lui m-a prins foarte tare, încă de la titlu. Nu ştiu unde vrea să ajungă mai departe cu ea, dar Felix este un prozator super-autentic care ţine la personajele lui şi nu le caricaturizează.”

Felix Nicolau: “Să mă trataţi creştineşte că nu mai scriu cronici.”

Claudiu Komartin: “Vorbeşte-ne puţin despre cartea ta în pregătire.”

Felix Nicolau: “Este un volum pe trei sferturi experimental la nivel de limbaj, inventând cuvinte, un univers care ţine de mici tragedii ale vieţii, tratate cinic. Motivez limbajul, nu mă feresc de cuvinte tari, numai să aibă rost. Nu e o proză obscenă, sunt personaje umane, dar bizare. Volumul este gata, trebuie doar să-l recitesc şi conţine în jur de 15 proze scurte.”

Claudiu Komartin: “Se tot spune că proza scurtă nu are public. Editorii folosesc acest clişeu. Să aibă acest gen literar destinul poeziei?” Continuă: “Se ridică proza citită de Felix la dezideratul de a face limbaj, cum ar spune Angela Marinescu?”

Dumitru Bădiţa: “50% da, 50% nu. Povestirea lui Felix începe să se anime abia de la jumătate” şi menţionează că “până la scena cu sauna, o lălăie.” Cu privire la personaje, Bădiţa spune: “pe Cornel nu prea ştii de unde să-l iei, trebuie să-l ghicim noi.” Despre drama bărbatului ajuns la andropauză, Bădiţa e de părere că trebuie să aflăm nu doar din dialoguri, ci şi din profilul personajului. “Nu ştim dacă acest Cornel are familie sau nu, nu ştim care e viaţa lui; e o poveste generalizantă, frustrantă pentru cititor.” Bădiţa mai crede că “experimentul cu limbajul nu e suficient”, iar unele dialoguri par “discuţii infantile din reviste vechi de umor.”

Claudiu Komartin: “Este un umor din anii ăştia”

Bădiţa: “Este un umor superficial.” Apreciază “descrierile pe care autorul nu mizează” şi acuză de “falsitate” situaţia descrisă în proză, potrivit căreia italienii vin în concediu în România. În concluzie, Bădiţa spune: “Am citit proză mai bună scrisă de Felix Nicolau.”

Victor Potra intervine, in contradicţie cu Dumitru Bădiţa, cu două obiecţii: “Miza lui Felix nu este comică, ci tragică. E un râsu-plânsu la mijloc. Nu e nevoie ca glumele să fie foarte reuşite, ci să arate o stare de fapt.” Cu privire la personaje, Potra consideră că “naratorul e personaj, iar Felix se joacă bine cu el, îşi permite să aibă inexactităţi.”

Claudiu Komartin, cu o nuanţă: “Asta nu înseamnă că, într-o proză, cu cât glumele sunt mai nereuşite, cu atât textul e mai tragic...”

Dumitru Bădiţa îşi continuă comentariul, de această dată cu referire la Livia Ştefan. Consideră textele Liviei Ştefan “o poezie din fracturism, onestă în relaţie cu cotidianul”, scrisă “cu frivolitate”, care transmite “emoţii simple, nefiind încărcată stilistic.”

Claudiu Komartin: “Fracturismul este o referinţă îndepărtată. La Livia Ştefan este, mai degrabă, frivolitate.”

Bădiţa: “Fracturismul ideatic este la Ianuş, Crudu… Ei au adus actualitatea în textele lor, un fel de răzbunare a realităţii care uneori le-a ieşit, alteori - nu.”

Claudiu Komartin consideră că poezia Liviei Ştefan se apropie de cea scrisă de Livia Roşca, “o poezie blândă, ca un reflux la visceralitate”, prin “punerea unor tabu-uri stilistice pe masă.” Argumentează cu etapele parcurse de Livia Ştefan când şi-a citit textele: “tumbe, histrionism, lectura timidă, implicată, iar tumbe” şi e de părere că “e foarte bună în genul ăsta de poezie în care se găseşte şi frivolitate şi reflexivitate.” Citează versurile: “dragostea mea este ultima lumină aprinsă, ultima/ răsuflare./dragostea mea este o bucată de lemn purtată de/ apele dulci”, amendând însă căderile în sentimental. Concluzionează: “Livia Ştefan e mai bună când devine autoironică şi reflexivă, când nu se pierde în romantisme” şi apreciază poemele “re.volver.”

Cătălina George intervine: “De ce să fie autoironică, de ce sentimentalismul nu e bun?”

Claudiu Komartin: “Când e bine făcut, e foarte bun.”

Cătălina George o consideră pe Livia Ştefan o “new hippie” şi crede că “lucrurile dure din poezia ei sunt contracarate de detaşare.” Sesizează o “contrabalansare care însoţeşte frivolitatea” şi apreciază “naturaleţea poeziei” şi faptul că “se rămâne cu lucruri în ureche.” Citează versurile: “părul meu e ca o mahala” şi “în glasul meu asculţi câinii din giurgiu urlând.”

Leonard Ancuţa remarcă în poezia Liviei Ştefan “un soi de sentinţă, de unică acuzare pe care ne-o spune direct.”

Cătălina George îşi continuă comentariul la poezia Liviei Ştefan care beneficiază de “o anume nuanţă, un ton de dramă neacutizat” şi “o atmosferă fără ca viaţa să mai înceapă, timp în care căutăm altceva de umplut timpul.” Îl contrazice pe Diniş, care a afirmat că Livia Ştefan nu se identifică în poemele ei, şi recunoaşte “un ton numai al ei”, plasându-i poezia “în zona de început a douămiismului.”
Cu privire la proza lui Felix Nicolau, Cătălina George aduce aprecieri: “Este un gen tradiţionalist de proză bună, în care cititorul e dus peste tot, oferindu-i-se mereu momentul potrivit”, chiar dacă “Nu e cea mai bună proză a lui Felix Nicolau, dar o apreciez pentru ca încearcă să facă lucruri noi.” Îi place felul “de a scoate tragedia unui personaj dintr-o zi oarecare” şi spune că finalul este foarte bun deoarece “nu-i lungit şi rotunjeşte tragedia personajului principal.”

Intervine Dumitru Bădiţa: “Care este tragedia lui Cornel?”

Claudiu Komartin apropie nuvela lui Nicolau de scurtmetraj: “Radu Jude, Bogdan Mustaţă sau Porumboiu ar putea ecraniza această nuvelă”, fiind de părere că este “o proză filmică, de impact, cu umor şi dialoguri bune” şi aduce în discuţie schiţele lui Caragiale.

Leonard Ancuţa spune că dialogul nu poate convinge asupra întregii drame. Cu privire la eroul povestirii, acesta “nu este conturat, iar cititorul trebuie să-l intuiască.” Remarcă, totuşi, o evoluţie a personajului, de la începutul până la sfârşitul nuvelei, dar ar fi preferat să găsească “o dramă a bărbatului la vârsta a doua, nu ceva atât de light.” Consideră “o greşeală” faptul că personajul principal a fost “etichetat tragic” de la început.

Lavinia Ţuculescu intervine: “Nu mi-aş fi dat seama din lectură că acest personaj are andropauză, mai degrabă îl văd pe Felix Nicolau trăind andropauza.” Sesizează “mesaje fără semnificaţie” în ceea ce priveşte construirea personajului şi afirmă: “nu cred că personajul are andropauză, e o percepţie a autorului şi nimic mai mult.”
Despre Livia Ştefan, L. Ţuculescu e de părere că “refuză să intre în viaţă” şi argumentează cu detaşarea cu care şi-a citit textele. “Nu ştiu unde să o plasez, pare că nu-şi asumă nicio direcţie.” În concluzie, îi consideră poezia “mult prea plată” şi consideră “act ratat” versul cu “câinele mort.”

Dumitru Bădiţa: “Vocea este placidă şi coincide cu cea poetică.”

Cătălina George vorbeşte de “Not enough love” a trupei Faithless şi face trimitere la “revolta detaşată” din poezia Liviei Ştefan.

Traian Rotărescu: “Este revolta în faţa ternului şi a cenuşiului.” Crede că L. S. “poate găsi frumuseţe şi în mediul care o revoltă” şi aduce câteva reproşuri legate de mici clişee “câinii din Giurgiu”, “lanuri de grâu”, “pensionare care primesc flori şi ciocolată.” Admite că “primul text este cel mai bun” deoarece reuşeşte “un întreg autentic în paleta de culori a autoarei.”
Prozei lui Felix Nicolau, T. Rotărescu îi aduce câteva observaţii legate de limbaj, “foşgăia muzica uleioasă”, şi excesul de diminutive (exemplu: “Măzduţa”). Consideră naraţiunea “o bandă desenată, caricaturizată, în care se amplifică dimensiunea personajului pudibond Cornel”, personaj care are “idolii lui” şi aminteşte de Federer şi de femeile apetisante “de la sauna.”

Claudiu Komartin face câteva observaţii pe textele Liviei Stefan, apreciind la superlativ primul poem din grupaj, dar considerând al doilea poem “lejer” şi citează: “fundul singurătăţii ca fundul de tigaie/ ca fundul de ocean/ ca fundul de sac.” Propune renunţarea la una dintre comparaţii pentru a se scăpa de “un prea mult” şi spune că poemul “curge bine, dar poate avea o problemă legată de o lectură etică a textului.” Îi plac poemele “re.volver”, exemplifică: “am intuit doar luna/ în timp ce bucaţelele de carne săreau pe tricou/ şi încă auzeam praful cum se lovea de geam şi celălalt praf”, apoi remarcă unele “probleme de redundanţă” şi recomandă să se renunţe la versul “între blocuri florile pomilor toate plânse şi dezamăgite”, din cauza că “nu e din acest poem.”

Florin Caragiu intervine în discuţii şi crede că “cei doi autori au o sensibilitate mascată.” Consideră frivolitatea din poemele Liviei Ştefan “o deghizare a sensibilităţii în care dominanta sensibilă este contrapunctată de atmosfera frivolă.” Mai spune că poezia Liviei Ştefan este cursivă şi unitară, şi concluzionează: “Livia Ştefan are vocea ei.”

Adrian Diniş: “Orice om are vocea lui.”

Comentariul lui Caragiu continuă cu referire la proza lui Felix Nicolau: “Mi-a plăcut. Te ţine s-o citeşti”, iar “autorul a reusit sa surprinda foarte bine anumite figuri plauzibile.” Vede în Felix Nicolau un “maestru al detaliilor”, chiar dacă “pe alocuri pare artificial.” Apreciază dialogurile deoarece sunt scrise “ca la carte, iar replicile curg şi-mi dau sentimentul de…”

“de literatură”, completează Komartin.

Florin Caragiu: “Da, este chiar literatură.” Îi plac personajele pentru că “trăsăturile conturate sunt un fel al lor de a fi” şi e convins că Felix “nu şi-a propus personaje ca tăiate din stâncă, şlefuite.”

Adrian Diniş completează: “În proza lui Felix este o tragedie, o dramă interioara a omului. Surprinde drama omului într-o zi obişnuită, vrea să scape de ea, merge la saună, dar conştientizează că a dat tot peste acel obişnuit.” Referindu-se la personajele “care evită oamenii”, Diniş spune că Nicolau nu a vrut să dea prea multe detalii despre ele pentru că “vrea să-l ţină pe cititor la distanţă”, iar tactica este “de situare a autorului deasupra naraţiunii.” Este de parere că scriitura-i autentică, iar “prozatorul are ureche pentru tot ce înseamnă folclor urban.” Exemplifică prin fragmentul referitor la “bunoaca de la care vrei sa iei Sida (!)”. Apreciază felul cum e construit eroul nuvelei, care, “deşi tragic, râde de tot”, apoi citează fragmentul cu “marşarierul devenit penis”, ducând naturaleţea prozei lui Nicolau în zona lui Welsh.

Florin Caragiu îşi continuă comentariul: “Acea umplere a zilei nu saturează peronajele. Cu tot ce s-a umplut în acea zi, personajul dispare.”

Finalul nuvelei îl nemulţumeşte pe Leonard Ancuţa: “Este uşor gratuit, iar personajul nu a fost dus în nicio umplere şi nici în altă parte, fie şi dramatica”, apoi spune că l-a deranjat “plânsul personajului.”

Diniş o apropie pe Livia Ştefan de poezia Liviei Roşca şi a lui Robert Mandroiu. Recomandă “puţină atitudine în texte”, în aşa fel încât “fetiţa de care nimeni nu are grijă să reuşească, să nu mai fie atât de frivolă.”

Claudiu Komartin: “Este frivolitatea lumii în care trăim.”

Dragos C. Butuzea vrea să sublinieze trei lucruri, cu referire la proza lui Felix Nicolau: limbajul argotic, lungimea redusă a textului care “ar putea fi o schiţă între două personaje” şi vizunea scenaristică, precizând: “autorul să se oprească la scriitură, fară a se gândi la scenariu deoarece cititorul trebuie să-şi dea singur seama de ce se întamplă şi cum, din jocul personajelor.”

Cris Tănăsescu apropie umorul din nuvela lui Nicolau de umorul lui Caragiale şi consideră “limbajul” un personaj literar. Citează fragmentul cu “fundul fâţei.”
Despre poezia Liviei Ştefan spune că i-a plăcut foarte mult, “că nu e o crimă dacă uneori devine patetică”, iar “în glasul meu asculţi câinii din giurgiu urlând” este cel mai bun vers pe care l-a citit în ultimii ani din poezia contemporană. Tănăsescu mai descoperă în poezia Liviei Ştefan “o ironie dublu nivelată, grefată pe autobiografism.”

Felix Nicolau face câteva referiri la Livia Ştefan, “o poetă a Giurgiului”, pe care o cunoaşte de mult timp. O defineşte: “poeta femeii care nu vrea sa se maturizeze”, şi o consideră legată de poezia Laviniei Bănulescu, dar şi de Carmen Dominte şi Cristina Ispas.

Prezent în sală, Radu Aldulescu apreciază “foarte interesanta” proza lui Felix Nicolau şi sesizează “intenţia de oralitate a autorului.” Vede “foarte dificilă” trecerea argoului în literatură deoarece “argoul este perisabil” şi spune că “doar argoul lui Caragiale a rezistat.” Îi dă un sfat lui Felix Nicolau: “schimbă titlul nuvelei că sigur este foarte prost.”

“Săptămâna viitoare, la ora 18.30, ne revedem aici. Avem doi invitaţi pe care îi aştept de multă vreme, Radu Aldulescu şi Ionel Ciupureanu. Vă mulţumesc pentru prezenţă, o seară bună.” Cu această frază, Claudiu Komartin a pus punct ediţiei XIV a Institutului Blecher.

A consemnat: Gabriel Daliş