Într-un sul de linoleum
ai mei se uită la ştiri
de douăzeci de ani
în colţul dreapta-sus al ecranului
pâlpâie cuvântul RELUARE
ne aşezăm la masă ca o familie
deşi niciunul dintre noi nu suportă
să fie văzut mâncând
degajăm o vitalitate intolerabilă
în efortul de a asimila
ceva servit de-a gata
smulg linoleumul
mă înfăşor în el mă rostogolesc
ca un cilindru compactor
din bucătărie în bucătărie
până la capătul lumii
Lucrurile părinţilor
Până vine mama şi tata de la servici mai am timp să mă uit şi în noptiera mamei. La tata am găsit cutii verzi, pe care sunt desenaţi fluturi de toate culorile. Înăuntru nu sunt fluturi, sunt baloane. Sunt bune şi baloanele. Se umflă cam greu şi alunecă. Am să le leg de colţurile casei. Dar numai când o să fim acasă toţi trei. Sau când se ceartă, fără ca ei să-şi dea seama. Tata mai are şi o busolă în sertar. O desfac şi în locul lui N scrijelesc un M. Busola va arăta întotdeauna spre mama. Aşa sigur nu o să ne rătăcim. În noptiera mamei găsesc o cutie albastră plină cu pastile albe de forma unor submarine. Pe folia de aluminiu e un calendar. O să vorbesc cu mama. Pe furiş, mama şi cu mine o să-i dăm în fiecare zi lui tata o pastilă. După ce tata o înghite, pastila devine submarin, iar mama şi cu mine vom vedea înăuntrul lui tata cu ajutorul periscopului. Vom vedea de ce e supărat. Pe fundul sertarului e o cutie neagră, lucioasă. Înăuntru e împărţit în cubuleţe, ca un calculator, numai că în loc de numere sunt culori. Mama nu mai ştie cum trebuie să înmulţeşti culorile ca să fii fericit. Nici cum trebuie să citeşti rezultatul din oglinda care e pe cealaltă parte a cutiei. Mama nu mai foloseşte cutia neagră. Zice că e inutilă. O să vorbesc cu tata. O vom ajuta noi pe mama să înmulţească culorile. Tata e foarte bun la matematică. Dar toate aceste lucruri le vom face în timp ce casa noastră, luată pe sus de baloanele lui tata, va pluti deasupra oraşelor ţării, şi oamenii ne vor zâmbi şi ne vor face cu mâna. Uite o familie fericită, îşi vor spune.
Phallos
Îi spun mamei că mă doare acolo jos.
Mă ia de mână şi mă conduce la fereastră.
Îmi scoate chiloţii, mă examinează.
În căldura soarelui, pielea scrotului
se strânge, se roteşte
ca o bucată de hârtie sub care mocneşte jarul.
Mă intrigă tandreţea acestei entorse,
o rădăcină iese din pământ,
un capăt de pod suspendat în aer
începe să trepideze.
Cineva sau ceva se apropie.
Uruitul transformatoarelor se înteţeşte.
Fascicule negre baleiază pe faţa mamei.
Priveşte fascinată, lăsată în genunchi.
Chipul ei este prea aproape.
Mi-e teamă că aş putea să îi şterg trăsăturile.
din ce în ce mai
cearşaful boţit
mi-a lăsat urme vineţii pe piele
capăt din ce în ce mai multă
greutate în somn
mă gândesc la filmul
pe care-l vezi în momentul morţii
aş putea salva
partea cu primii 25 de ani
dacă apelez la efecte speciale
carnea creşte
în jurul ochilor mamei
ca în jurul unor răni strălucitoare
şi dragi
cresc intervalele la care
tata emite/primeşte semnale
lentă regresie de la biologic la mineral
oare pietrele au conştiinţă?
imaginaţia celor care îmi fac cadouri
e din ce în ce mai puţină
sunt considerat un om matur
din ce în ce mai
ştiu cum să fac pe bărbatul
povestesc beţiile unui prieten
Uşa rotativă
Hazardul mi-a scos în cale o uşă rotativă
în care nu locuia încă nimeni.
Ai mei s-au obişnuit destul de greu cu ideea.
Tata strânge bani pentru mine
ca şi cum aş suferi de o boală incurabilă.
Mama trece prin uşa rotativă
în fiecare dimineaţă
şi mă îmbrăţişează
preţ de câteva fracţiuni de secundă,
fără răspuns,
căci inima mea stă prost la capitolul
conductivitate termică,
şi înainte ca uşa rotativă s-o arunce
în stradă,
mai are timp doar să-mi strecoare în buzunarul sacoului
casetele pe care şi-a înregistrat sfaturile.
Aici am învăţat cum să înapoiez
mingile rătăcite ale copiilor
de pe terenul de joacă,
şi în acelaşi timp să duc
obositoarea muncă de convingere
a potenţialului client,
şi cum să-mi lipesc mucii
pe ascuns între foile rapoartelor
de final de an trimise în Germania.
Ziua sunt îmbrăcat mereu la fel:
în costum şi converşi, asta pentru că
întotdeauna am fost bun
la alergatul pe distanţe scurte
şi ar fi păcat
să îmi ies din formă.
Noaptea mă prinde ghemuit
între aripile de sticlă ale uşii mele rotative.
Mă rog adesea acestui înger utilitar:
„călăuzeşte-mi paşii spre locuri de joacă
care nu se vor desfiinţa
niciodată,
spre multinaţionale care nu vor da faliment
în veci,
ocroteşte ticurile afective ale părinţilor mei!”
Moartea foloseşte Gillette
îşi încep ziua de muncă
nerăbdători
zâmbetele lor seamănă cu
o conservă deschisă cu cuţitul
ei vorbesc doar
despre lucruri serioase
de parcă limba lor ar fi fixată
cu un ac de cravată
ei vor fi fresh până la pensionare
circulă atât de rapid între birouri
încât simt în nări o briză
cu miros de after-shave
în zilele noastre moartea
foloseşte gillette
Euforia sufocării
Capul meu este plin de cutii mici de sidef
care alcătuiesc, aşezate perfect una peste alta,
un zgârie nor plin de birouri.
Acolo sunt funcţionari care privesc
iarba, cerul, oamenii
în locul meu şi îmi trimit rapoarte
despre ce am văzut.
Pe vârful clădirii pâlpâie o reclamă uriaşă:
Outside is cool!
Alţi angajaţi născocesc tot felul de îndemnuri:
Transformă-ţi atacurile de panică în ceva plăcut!
Ţopăie când auzi muzica dj-ului care mixează sunete
pe corzile vocale ale sălbăticiunilor
prinse în capcană!
Cumpără-ţi o cutie în care să stai
şi una cu care să te deplasezi!
Lasă epuizarea sexuală să te acopere
ca cearşaful cu care se acoperă morţii!
Şi încă ceva ce nu mi se spune:
trupul meu e o panglică sângerie care leagă,
răsucită cu eleganţă, cutia în care mă sufoc încet.
Şi aşa mai departe, vorba lui Vonnegut.
Hubble-Bubble
ai crede că sunt stelele călăuzitoare ale poporului
ai crede că sunt comete
aşa de frumos cad
şi acoperă pământul nostru
rouă colorată strident
made in west
sunt hale şi hipermarketuri
împachetate în folie de plastic cu băşici
învăţătoarele şi profii
trimit copiii la practică
să strângă foliile de pe hale
îi învaţă cum să îşi facă din ele
haine şi perne
îi pregătesc pentru viaţă
părinţii sparg băşicile la locul de muncă
şi se gândesc la salariile lor mari
apoi într-o zi halele şi hipermarketurile
dispar ca nişte ozeneuri
şi oamenii rămân cu fâşii întregi
de aer şi plastic aer şi plastic
familiile stau în bucătăriile lor
sparg băşicile şi tac
aşteaptă să se întâmple ceva
încă o minune doar una
Îmi este atât de ruşine
Din cauza mea,
profii plutesc ca astronauţii
prin sălile de clasă,
cu tuburile de aer pe terminate,
legaţi de un picior al catedrei
în gravitaţia zero a rîsului.
Din cauza mea,
bătrînele prizează cocaină
înainte de a ieşi la plimbare
ca să fie mai agresive.
Din cauza mea,
cei din fosta mea gaşcă trăiesc
în reclamele pentru coniacul Unirea.
Ei îşi ridică şi îşi aruncă arătătoarele
ca pe nişte săgeţi de darts
spre primul Dorel care le iese în cale.
Din cauza mea
şi-au implantat fetele hidrofoare
în glandele lacrimale,
rîsul meu le-a făcut să devină
anorexice, acre, bulimice, isterice,
curve şi chelneriţe pe vapor.
Din cauza mea,
oamenii cad unul peste altul de rîs,
şi se încovoaie atît de tare,
încît trebuie chemaţi cei de la descarcerări,
care nu mai fac faţă.
Din cauza mea
stau ei în faţa televizorului seara,
rîsul îi transformă în bricege chinezeşti
cu lama ieşită din ţîţîni,
se închid şi se deschid de zeci de ori,
un excelent exerciţiu fizic
pentru un somn odihnitor.
Din cauza mea,
poporul român are
maxilarele cele mai puternice
din lume:
opt ore de rîs, opt ore de mestecat,
opt ore în care îşi sfîşie aproapele.
Vocabularul lor s-a redus
la un singur cuvînt: ţac!
Din cauza mea,
ascunşi în ceaţa cadotică,
meşterii cei mari şi ajutoarele lor
împing cu lopata în malaxor
cele 22 de milioane de pietricele de rîu.
Ei construiesc o ghenă de gunoi
biologică.
Paranteză deschisă:
eu am rîs primul.
Eram cu toţii în pîntecul
de beton prefabricat.
Pluteam în apa în care
se spală cadavrele.
Prins în menghina ce păruse
o deschizătură orbitoare
spre altă lume,
am deschis gura să spun ceva.
Rîsul ce a urmat
a fost o încercare
de a scuipa apa infiltrată
fulgerător
până în măduva oaselor.
Ceilalţi, păcăliţi de rîsul meu,
au izbucnit şi ei în rîs.
Pe jumătate născuţi,
pe jumătate înecaţi.
Îmi este atît de ruşine.
Paranteză închisă.
Monstrul sacru al scobitului în nas
Vă rog să mă lăsaţi în pace! Nu am timp să scriu acum.
Acum e timpul pentru concursul de scobit în nas.
Nu lăsa pe mâine scobitul în nas pe care îl poţi face azi!
Aceasta este deviza mea şi a colegilor mei!
Dar aici totul se face la o scară mică.
Suntem prea puţini în branşă.
Acum lucrez la o nouă tehnică, ascuns în spatele monitorului.
Tehnica scobirii în nas cu ambele mâini.
Aş deveni un tip mult mai echilibrat dacă m-aş scobi
în nas cu ambele mâini. Aş deveni ambidextru.
Ar fi o calitate pe care aş putea să o trec în CV-ul meu.
Un aspect care nu ar trebui neglijat de nici o firmă serioasă.
Deja presimt că în momentul în care voi demisiona de aici,
pentru că nu mi se acordă condiţiile optime
scobitului în nas timp de opt ore pe zi, ci numai part-time,
voi fi the most wanted expert în scobit nasul,
monstrul sacru al scobitului în nas, cel care a trecut
ca o vijelie prin atâtea firme, transformându-le radical
cultura organizaţională, făcând-o mai uşor de suportat.
Directorii de resurse umane mă vor curta prelung,
îmi vor face cadouri, mă vor mitui, mă vor scoate în oraş,
doar ca să accept să fiu responsabil cu scobitul în nas
la o oarecare firmă multinaţională, care nu ar putea
să supravieţuiască pe meleagurile noastre fără sprijinul meu.
Şi mă voi pune pe treabă numaidecât.
O să îi învăţ pe novici, pe cei fără experienţă cum să o facă.
Cum să agaţe cu unghia, cu voluptate mucul întărit,
tehnicile hedoniste prin care se poate prelungi plăcerea,
îi voi îndemna să exerseze şi acasă în familie, să ignore
soţia şi copiii, e vorba totuşi de scobitul în nas,
un mod de a-ţi câştiga existenţa şi de a progresa în viaţă.
Voi organiza training-uri şi conferinţe cu tema
„Alimentaţia şi productivitatea muncii”, în care voi vorbi
despre ce trebuie să mănânci ca să produci mai mult mucus
(lactate, grăsimi), sau cu tema „Cum să răceşti pe jumătate”,
să fii doar mucos, nu răcit, prin expunerea la curent,
joculeţe practice pe aceste teme, lungimea optimă a unghiilor, etc.
Bineînţeles voi dispune întocmirea unor fişe de pontaj,
unde se trec orele efectiv petrecute cu această activitate.
Voi convinge conducerea să acorde fonduri pentru dezvoltarea
unui sistem de management al calităţii în domeniul
scobitului în nas, proceduri, înregistrări, documente, revizii,
tone de hârtie şi vrafuri de registre (crearea de noi joburi),
care să însoţească această nobilă muncă, această milenară îndeletnicire.
Voi prezenta lunar rapoarte conducerii firmei,
grafice cu cantitatea de muc obţinută, eficienţa exploatărilor nazale,
voi face propuneri inovative privind folosirea materiei prime obţinute,
producerea de combustibil, evident după un proces prealabil
de dezinfectare a materiei prime. Cocs uman pentru sobele,
pentru centralele noastre termice, energie organică, nepoluantă!
Să nu mai depindem de gazul rusesc şi petrolul arabilor.
Să exportăm această bogăţie a noastră în UE şi USA!
Şi v-aş mai povesti despre proiectele şi visele mele,
dar trebuie să mă scobesc în nas, să nu îmi pierd dexteritatea,
să nu regresez până la punctul în care nu ştiam nimic despre
scobitul în nas. Ce nefericit eram atunci, ce existenţă searbădă duceam!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu