1.
Pe la prânz, coloana infanteriei sovietice intră în Timişoara, înceată şi prăfuită ca un vierme de pământ. O za ca oricare alta în lanţul de capete cu stea roşie în frunte, Ivan Ivanîci bătea pasul în rând cu fratele lui mai mic, Saşa Ivanîci, alături de care luptase tot drumul, de la Stalingrad şi Kursk până la porţile acestui oraş de câmpie dominat de câteva clopotniţe.
Ostaşii lui Stalin ajunseră în curând în centrul urbei, flancaţi de curioşii adunaţi să vadă şi să fie văzuţi. Pe puţine feţe se citea veselie. Cele mai multe priveau în gol, ca ochii dintr-o fotografie de grup. Jandarmii înşiraţi de o parte şi de alta a paradei scrutau temători buchetele de flori lansate de ici-colo la picioarele ruşilor, căutând printre tulpinile trandafirilor coada grenadei care ar fi declanşat măcelul.
Regimentul opri la umbra sălciilor de pe malul Begheiului, în spatele catedralei ortodoxe. Până ce bucătăriile de campanie aflate undeva la spatele coloanei, cu gulaşul bolborosind din mers în cazane, aveau să se instaleze, soldaţii lepădară uniformele, bocancii şi obielele din picioare şi săriră în apa călâie a canalului. De pe poduri, locuitorii oraşului îi priviră consternaţi, păstrându-şi însă pentru ei replicile.
După ce gamelele aburinde fură golite, linse şi clătite în râu, soldaţii primiră liber câteva ore şi se răspândiră prin birturile Iosefinului. Căldura sfârşitului de vară topea asfaltul, aproape că li se vedeau urmele de bocanci de la bariera oraşului până la cârciumele unde intraseră cu zgomot ocupând toate mesele libere.
Ivan Ivanîci şi ai lui ochiră o berărie şi se îngrămădiră la răcoarea ventilatorului de pe tavan. Rând pe rând, ceilalţi clienţi îşi plătiră consumaţia şi ieşiră, doar câţiva mai rămaseră la pult. Ivan Ivanîci ceru bere la toată trupa. Învăţase cum se spune pe româneşte bere la Bucureşti. Acolo şi-a lăsat jumătate din camarazi, care se grăbiseră să îşi potolească setea la muzeul de naturale. Băieţii au spart uşa şi au luat la rând borcanele cu exponate. Au aruncat pe podea organele şi avortonii şi au băut alcoolul. Peste puţin timp au căzut şi ei pe podea unul câte unul, ca muştele. Aproape o sută de muşte. Când a aflat grozăvia, el tocmai cerea încă un rând de bere într-o crâşmă din Ferentari.
Acum însă era în alt oraş, după un drum infernal, un şmirglu lung de sute de kilometri care-i tocise picioarele până-n fund . Chelnerul veni spre masa lui şi se aplecă de mijloc.
- Bere! strigă Ivan Ivanîci sigur pe el şi râse în hohote de figura uimită a omului cu şorţ negru. Îşi aprinse apoi o mahoarcă.
Chelnerul se întoarse grăbit cu mâinile pline de halbe, le puse pe masă, scoase din buzunarul şorţului câteva pătrate de carton şi împărţi berea la toţi, cu câte un carton sub fiecare halbă.
Camarazii apucară halbele, cinstiră şi dădură iute pe gât, până la fund, după care ronţăiră cartoanele. Birtaşul îi observă uluit.
- Auzi, mai ai biscuiţi d-ăştia? făcu spre el Nicolai Stepanovici, pifanul din Odessa pe jumătate român.
Ţalul fugi la pult şi se întoarse cu un teanc. După numărul lor calcula consumaţia, dar acum nu conta. Oricum, banii nu mai aveau valoare.
După încă zece rânduri, când şi butoaiele de bere fâsâiau pe terminate, soldaţii se ridicară, plătiră cu un ceas de buzunar din aur şi ieşiră. În urma lor, birtaşul deschise căpăcelul ceasornicului şi citi numele proprietarului păgubit, un anume Joseph Roth. Ridică din umeri, scoase din buzunar şi puse în casa de bani câteva bancnote în contul notei de plată a ruşilor iar ceasul îl prinse la vestă. Mândru nevoie mare ieşi aşa în oraş. Chiar pe strada lui, o patrulă sovietică îl opri. Ivanii îi cercetară ceasornicul şi se zgâiră la literele ştanţate înăuntru fără să le înţeleagă.
- Joseph Roth! citi cârciumarul pentru ei.
- Aaa! se edificară sovieticii, îl înşfăcară scurt şi-l urcară în tren spre Siberia, nu înainte să rechiziţioneze ceasul.
2.
Cu gândul la odihna ce-i aştepta să bată la uşă, Ivan Ivanîci şi ceilalţi se prezentaseră la comandament unde îşi primiră repartiţiile pentru noapte. Adresa la care el, fratele şi încă patru trebuiau să ajungă era tot în Iosefin aşa că, pe drum, se gândiră să mai tragă o dată la berărie. Găsiră localul închis şi se înfundară în altă bodegă, unde gustară vodcă din belşug, mestecând scrumbioară afumată. Se pregătiseră localnicii, nu-i vorbă!
Plătiră şi aici cu un ceasornic de buzunar din aur şi se clătinară spre gazda lor în miez de noapte cu lună. Erau rupţi de oboseală şi băutură, dar veseli măcar datorită ultimei. Plecaseră de atâta timp de acasă încât aproape le dispăruse dorul de ea. Câteodată, ca şi acum, îi apuca însă nostalgia şi se repezeau ca nebunii să strângă în braţe stâlpii de telegraf sau telefon unşi cu catran. Odată ce întâlneau mirosul acesta se simţeau ca acasă oriunde ar fi fost şi nu s-ar mai fi dat duşi.
Ivan Ivanîci îşi zorea însă mereu camarazii şi încet-încet, din stâlp în stâlp, înaintară spre destinaţie. Până acolo împuşcară cinci potăi ce ieşiseră pe sub gard să-i muşte şi snopiră în bătaie doi jandarmi români care le făcuseră semn să cânte mai încet, totul în bezna deplină a clădirilor din jur, în ale căror geamuri lumina galbenă a becurilor publice decupa spaima locatarilor.
Lătratul câinilor de prin curţi şi împuşcăturile din ce în ce mai apropiate o făcură atentă şi pe gazda de pe strada Ciprian Porumbescu, care se arătă la poartă.
- Bună seara, tovarăşi! De când vă aşteptam! rosti aceasta avântat şi totodată greoi, ca din ghidul de conversaţie pentru prietenii Armatei Roşii.
Ruşii făcură ochii mari şi se opriră, încercând să nu cadă din picioare. Ivan Ivanîci cercetă ordinul de încartiruire, numărul de pe casă şi găsi că aceea era adresa stabilită. Nu scria însă niciunde că gazda lor este o femeie şi încă, se pare, o femeie singură. Intrară cu toţii în curte apoi în casă, trecură prin bucătărie şi luară loc la masă în camera cu pian, toaletă cu oglindă şi pat imens cu baldachin. Stăteau pregătite deja aici platourile cu pateuri calde şi carafele de vodcă însoţite de un pluton de păhăruţe, să fie.
Gazda turnă de băut şi încercă un toast:
- Bun venit Armatei Sovietice eliberatoare! Eu, Gizela Halle, în numele comuniştilor români din acest cartier, vă aşteptam să rupem împreună jugul cotropitorilor, să păşim împreună pe calea progresului! Proletari din toate ţările, uniţi-vă!
- Mulţumim de primire! închină Ivan Ivanîci bucuros şi duse la gură păhăruţul deodată cu ceilalţi.
Femeia ţâşni imediat să le umple la loc:
- Şi soţul meu a fost comunist! Dar l-au omorât americanii la bombardament acum două luni! N-a mai apucat, săracul! Şi cât îşi dorea să vă vadă!
- Lăsaţi, tovarăşa Gizela, că ne ocupăm noi şi de capitaliştii ăia! Numai să terminăm cu friţii! o asigură Ivan Ivanîci masându-şi coapsele.
- Să faceţi bine! scrâşni gazda şi ieşi în bucătărie să mai aducă ceva.
Ivan Ivanîci îşi turnă şi bău liniştit. Îl strânse de după umeri pe frate-su, se sărutară de trei ori pe obraji, îşi ciocniră frunţile şi se priviră cu nesfârşit drag. Luară alte păhăruţe pline şi le aruncară peste cap. Râseră din toată inima, mai luară două, se simţeau în largul lor, aveau să doarmă apoi ca oamenii, războiul era în altă parte, nici nu era.
Deodată, din bucătărie se auzi un ţipăt. Apoi încă unul. Ivan Ivanîci sări de pe scaun şi năvăli pe uşă. Îl văzu pe Serghei Sergheevici lipind-o pe femeie de maşina de gătit, cu fusta ei în mâini, căutându-şi febril plăcerea. Fără o vorbă, Ivan Ivanîci îl puse jos cu pumnii şi îl târî afară în pridvor.
- Ăsta acolo doarme! hotărî sergentul. Să ne iertaţi, tovarăşa Gizela! Între noi, comuniştii, nu se face!
- Vă mulţumesc, tovarăşe Ivan Ivanîci! Oricum, n-a apucat să... Dar, dacă nu eraţi să...
- Am eu grijă! zâmbi bărbatul şi intră în cameră. Gata, băieţi, la culcare! Vă întindeţi foile de cort în bucătărie.
Soldaţii se executară. În zece minute, sforăiau cu toţii. Gizela Halle se culcă în patul ei, cu Ivan Ivanîci în faţa uşii oprind accesul celorlalţi înăuntru.
A doua zi, coloana se adună şi ieşi din Timişoara spre Lipova. La nici un kilometru, Saşa Ivanîci căzu cu gâtul sfredelit de un glonţ rătăcit. Ivan Ivanîci îngenunche lângă el şi îşi apăsă mâna pe gaura din care ţâşnea sângele fratelui. Strigă după sanitar dar toate feşele din lume nu puteau opri viaţa să se scurgă din trupul căzut la pământ.
Ivan Ivanîci luă în braţe corpul lui Saşa şi se întoarse spre oraş. Comandantul de pluton îl urmări cu privirea dar nu încercă să-l oprească. Sergentul ajunse la cimitir. Găsi lotul ostaşilor sovietici şi rămase acolo până ce groparii au aşternut trupul fratelui în pământ. Apoi dezertă. Se duse la Gizela Halle acasă, se strecură înăuntru şi îi ceru ajutorul. Femeia îl ascunse degrabă în pod, acolo unde şi soţul ei se pitise cu anii.
3.
Trecuseră mai bine de zece ani de când Ivan Ivanîci se ascundea în podul casei de pe Ciprian Porumbescu. În acest răstimp, Gizela Halle se asigurase că tovarăşul dezertor nu duce lipsă de nimic şi îi trimisese la plimbare pe toţi cei care veneau periodic să o întrebe dacă nu ştie nimic de cel dispărut de la oaste. În câteva rânduri îi lăsase chiar să cotrobăie prin casă după cel căutat, dar ascunzătoarea îşi făcuse de fiecare dată treaba.
Desigur că, încă din primul moment, Gizela îşi pusese întrebarea dacă face bine ceea ce face şi dacă nu cumva, adăpostind un fugit, trădează măreaţa cauză comunistă. Amintirea încercării de viol curmate la timp, faptul că Ivan Ivanîci îşi pierduse fratele, precum şi Ivan Ivanîci însuşi îi spuneau însă că omul nu îşi nega convingerile proprii şi nici pe ale ei. Că pur şi simplu luase decizia să rămână acolo pentru a fi cât mai aproape de dragul lui frate şi, s-a văzut cu timpul, de ea. Căci, dacă nu din primul an, cei doi se avură ca soţ şi soţie. Oricum, Gizela se obişnuise încă dinainte să-şi consume căsnicia în pod, departe de ochii lumii.
Iar atunci când sovieticii au părăsit teritoriul ţării şi vizitele lor pe Porumbescu au încetat, Gizela Halle l-a căutat pe unul din foştii tovarăşi de ilegalitate, ajuns şef la evidenţa populaţiei. Aşa, Ivan Ivanîci a devenit Ion Aluion, cu acte în regulă şi a putut ieşi pe stradă după atâta amar de vreme.
Acum, că nu-l mai căuta nimeni, Ivan Ivanîci îşi făcu un obicei zilnic în a merge la cimitir. Aici adăsta cu orele, mai plivea buruienile, mai sădea o tufă de trandafiri, văruia bordura de cărămidă, câte nu găsea de făcut. La sfârşit destupa sticla şi trăgea din ea, cu ochii ţintă la brazda sub care odihnea Saşa şi dedesubt, deasupra, în stânga şi în dreapta alţi nouăzeci şi nouă de tineri aruncaţi acolo fără nume. Şi erau cinci asemenea gropi comune cu inscripţia eroi sovietici fără alte detalii. Doar ofiţerii aveau morminte individuale. Nu de puţine ori, Ivan Ivanîci, amorţit de durere şi băutură, se prăbuşea pe pământul proaspăt întors încercând să se adâncească în el înainte să adoarmă. Când se trezea, în dimineaţa următoare, lua săpăliga şi refăcea stratul de trandafiri, indiferent la groparii care îşi vedeau de morţii lor, trecând încoace şi încolo, făcându-se că nu-l observă. Ştiau cine e, băuseră de atâtea ori împreună, nu-i aveau treaba, un mormânt în minus de îngrijit.
Apoi, într-o seară, Ivan Ivanîci a văzut câinii. Maidanezii dezgropau osemintele aşezate mult prea la suprafaţă şi plecau cu ele în dinţi. Aşa a început nebunia lui. Omul s-a pus să-i urmărească zi de zi prin cimitir şi mai departe, prin oraş. Strângea după ei toate oasele, le băga într-un sac şi noaptea, pe ascuns, le îngropa înapoi în mormântul comun. Pe zi ce trecea aduna tot mai multe. Nu mai făcea diferenţa. Îngropa tot ce găsea pe stradă: oase de găină, de porc, de vită sau om. De acum, toate i se păreau oasele camarazilor, ale fratelui. Nu peste mult timp, Ivan Ivanîci dispăru fără urmă.
4.
Juliana Halle se trezi prima şi intră în bucătărie. Îşi încălzi o oală de apă, o turnă în ligheanul cu smalţul pleznit în buză şi se puse să se spele. Aduna apa în căuşul palmelor unite şi şi-o lipea de corp, întinzând-o cu plescăituri şi stropi. Se săpuni cu pase alerte, fricţionându-şi bine corpul, se clăti şi apucă prosopul înroşindu-şi pielea. Trase apoi pe ea hainele de zi pregătite dinainte pe spătarul unui scaun şi trecu să facă erzaţul de cafea. Lăsă ibricul să dea de două ori în clocot, umplu o ceaşcă şi se aşeză la masă. Cu scrumiera în faţă, luă de pe bufet pachetul de Carpaţi fără filtru, rebusul Flacăra şi creionul. Doar aşa înţelegea să înceapă o nouă zi. Sorbi din ceaşcă şi se uită la ceas. Era deja şapte. Târziu! Maică-sa, Adel, mai dormea. În schimb, căţeluşa Medi nu mai avea răbdare. Se învârtea printre picioarele mesei uitându-se din când în când la Juliana, cu ochi întrebători. Femeia îşi aprinse o ţigară, suflă fumul şi deschise rebusul. Căută unde ajunsese şi ciocăni uşor hârtia cu vârful creionului citind prima definiţie. Completă pătrăţelele şi o luă de la capăt.
Când să termine primul careu al zilei, uşa bucătăriei tremură încet şi se deschise. Adel intră cu ochii cârpiţi de somn şi se îndreptă spre chiuvetă. Îşi făcu toaleta matinală şi se aşeză tăcută la masă cu o ceaşcă în faţă. Puse şi ea între buze o ţigaretă, pufăi de câteva ori, se învineţi într-un acces de tuse şi se întinse după revista ei de cuvinte încrucişate. O scoase din teanc şi răsfoi apatică. Rezolvase toate paginile. Nu mai era nimic de făcut, decât să aştepte următorul număr, pe care il va aduce poştaşul abia peste o săptămână. Se împăcă cu gândul şi îşi legumi în tihnă cafeaua şi tutunul. Juliana o privi lung peste marginile ochelarilor.
- Te-ai trezit, mamă? Bine. Că acuşi se termină piaţa. Mergem?
- Mergem.
Juliana termină rebusul, cafeaua şi a doua ţigară, apoi ieşi în hol să-şi ia sarafanul. Reveni în bucătărie după plasa de aţică şi ieşi iar să se încalţe. Căţeluşa trepida de bucurie, zgâriind uşa apartamentului. Adel se pregăti şi ea.
- Hai să te ajut, mamă, cu pantofii.
- Mulţumesc. Uite că am ajuns şi eu ca maică-mea. Să nu mai pot singură nici să-mi înnod şireturile.
- Ei, lasă, lasă! Nu-i vorba că... Dar ne grăbim! o menajă fiica.
Cele trei doamne, Adel, Juliana şi Medi, porniră spre piaţă. Căţeluşa înainte, mai să rupă zgarda, bătrâna în urmă, păşind mărunt, iar Juliana între ele, trăgând cu ambele mâini să rămână împreună. Plasa goală se legăna grea în mâna osoasă a maică-sii.
Ajunseră la hala de legume şi fructe, târguiră cartofi, ceapă şi ardei capia, aşteptară ca Medi să flirteze în pustiul raionului de brânzeturi şi lactate cu un alt fox-terrier şi apucară spre casă. Ar mai fi vrut şi ouă şi chiar nişte tacâmuri de pui, dar la acea oră era imposibil să mai prindă. Cotiră spre tutungeria de pe 6 Martie şi se apropiară curioase de mulţimea strânsă în faţa magazinului. Juliana grăbi ea de această dată pasul. Nici ţigări nu se mai găseau? Se gândi că, în cazul acesta, se va întoarce a doua zi la bişniţarii din piaţă, care vindeau ţigaretele furate direct de pe banda de producţie şi scoase din fabrică de muncitorii cu burţi umflate doar la ieşirea din tură. Şi totuşi, ce era cu bulucul acela adunat ca niciodată la intrarea debitului de tutun? Încă departe, Juliana văzu două arouri de miliţie oprind în spatele oamenilor şi auzi un individ răcnind în portavoce din miezul vălmăşagului „Stimaţi cetăţeni, tovarăşi, înapoi! Fiţi oameni de omenie, înţelegeţi odată! Aici...” dar continuarea se pierdu în vociferările celorlalţi.
- Mamă, ţine-o tu pe Medi! Eu mă duc să văd ce se dă acolo! se repezi Juliana înainte şi se strecură în mulţime.
Bătrâna îşi înfăşură de câteva ori cureaua de piele pe mână şi privi cu frică spre Medi. Căţeluşa se trase spre iarbă cu tot cu Adel, îşi îndoi picioarele posterioare, se aplecă de fund şi porni să-şi facă nevoile, indiferentă la agitaţia din jur.
Juliana îşi făcu loc în faţă şi nu-i veni să-şi creadă ochilor. Vitrina debitului, plină până ieri cu pachete goale de ţigări, mostre îngălbenite de soare, sprayuri răsuflate, piepteni de plastic copţi de căldură şi alte nimicuri, se umpluse cu fleici suculente etalate în coşuri de nuiele, jamboane ce se lăfăiau în culori naturale, nu imitaţii din carton gipsat, cârnaţi şi alte bunătăţi, care trase în maţ, care atârnate indecent prin cârlige. Până şi firma cu litere cojite pictate pe sticlă fusese înlocuită cu un panou de lemn cu ornamentaţii interbelice şi numele măcelarului, proaspăt şi aurit trecut pe el. Juliana rămase năucită. Era primul pas. Ceilalţi ajunseseră la al doilea şi revendicau furibunzi exponatele din geam. Omul cu portavoce se auzi din nou, de această dată ajutat de miliţienii care începuseră să împrăştie lumea.
- Tovarăşi! Vă rog! Nu înţelegeţi! Aici nu e măcelărie! Adică e, dar... Cum să zic... Facem un film, filmăm, tovarăşi!
Şi, într-adevăr, din cămăruţa magazinului ieşiră câţiva actori în costume de epocă, privind speriaţi în toate părţile. Cei de afară amuţiră câteva secunde, apoi vociferările începură şi mai aprig. Se făcură simţite şi bastoanele de cauciuc ale miliţienilor, care mai mult înteţiră focul protestelor.
- Vă rog eu! pârâi regizorul. Se poate? Turnăm un film dedicat vieţii lui Paul Celan! Celan! Păi se poate, tovarăşi? Ruşine!
- Bine, bine! cedă mulţimea. Şi dup-aia ne daţi?
- Tovarăşi! Vă jur... regret... ştiţi, le avem pe inventar, le-am împrumutat şi noi, nimeni nu se atinge...
- R-aţi ai dracu de intelectuali! răbufni un pensionar cu bască şi se îndepărtă din ghemul de oameni cu spatele înainte. Stai, tovarăşe miliţian, nu da, că plec!
Mulţimea se sparse. Juliana se desprinse şi ea.
- Ei, ce a fost? îşi desfăşură Adel cureaua de pe mâna albăstrie.
- Deh, alte vremuri, o să vezi la televizor. Haideţi acasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu