13 februarie 2010

Ioana Bogdan, "Anisia" (fragmente de roman)


A nimerit în preziua alegerilor pentru Parlamentul European. În timp ce sătenii se îmbătau cu ţuică, ca să se hotărască dacă votează a doua zi sau nu, Anisia era cerută în căsătorie, aşa de brusc şi inoportun, că a apucat-o un fel de ameţeală din care n-a mai ieşit multă vreme.
- Eu am 100.000 de euro într-un cont, două maşini, două apartamente şi o vilă în oraşul Paris, nu ştiu dacă ai auzit de el, e capitala Franţei. Şi aş vrea să fii soţia mea.
Anisia nu se putea împiedica să nu observe că bărbatul din faţa ei era frumos şi nici maşina pe care o parcase în faţa gardului nu era prea urâtă. Cu toate astea, a zis:
- Nu.
- Dar de ce?
- Chimia – a început Anisia pe un ton didactic, dar încercând să nu facă prea mult pe deşteapta – chimia e una şi căsătoria e alta. A făcut o pauză, vizibil încurcată. Nu era sigură că bărbatul din faţa ei pricepea ce voia să zică prin “chimie”.
- Îndrăgosteala trece, şi numai ceea ce rămâne e important, a prins ea curaj şi a pus din nou stăpânire pe tonul cu care aşa de convingător începuse.
- Zău, şi cam ce rămâne?
- Teoretic ar trebui să rămână respectul, prietenia, gusturile comune şi ... să vâsleşti în aceeaşi direcţie. A făcut din nou o pauză, deoarece nu era prea sigură de faza cu vâslitul, dar o auzise la cineva şi-i plăcuse cum sună. Şi, dacă dă Dumnezeu, urmă ea, şi câţiva copii.
- Eu vreau băieţi.
- Şi eu.
- Adică unul.
- Eu trei, plusă, fără pic de milă.
- Păi ai gemeni în familie?
- Nu.
- Atunci cum?
- Îi fac pe rând.
Bărbatul din faţa ei luă şi el o pauză – cea mai lungă dintre toate pauzele care au avut loc până acum în roman.
- Ştii ce cred eu?
- Ce?, făcu Anisia
- Că tu ai nevoie de unul cu sămânţă-n el. Apoi o luă de mijloc şi o trase spre el cu putere. Anisia îl împinse uşor, reţinându-şi un gest care ar fi putut trăda repulsia.
- Nu.

*

Vasile Baciu se evaporase subtil, undeva, în fundul curţii, şi Ana-l auzea cum taie lemne. Nu-i era specifică macacului o astfel de discreţie, încât fu imediat convinsă că afacerea era pusă la cale, în secret, de cei doi bărbaţi. Ana trase aer în piept şi spuse:
- Ioane, Ioane!. Tata are pământ şi tu ai bani, puţin diferit decât în cartea lui Rebreanu. Dar degeaba, dacă eşti greţos ca Tănase Scatiu. Poate ai auzit de el, dacă de capitala Franţei ai auzit, a mai spus Ana care a început brusc să simtă cum îşi vine în fire şi chiar devine Anisia.

*

Seara, l-a oprit pe Scatiu la un grătar. Acesta a mâncat până a-nceput să râgâie şi s-a apucat să-njure tot neamul preoţesc, exact cum făceau, odinioară, Irina şi Ralu:
- Eu cred în Dumnezeu, dar nu cred în popi.
- În toţi popii, vrei să spui, îl corectă Anisia cu îngăduinţă.
- Eu nu cred în niciunul, doar în Dumnezeu.
- Înseamnă că eşti evreu.
- Nu sunt.
- Atunci crezi şi-n Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu pe pământ, care a venit să ne mântuiască pe noi, oamenii, de toate păcatele. Care-a-nviat din morţi.
- Nu-mi mai spune de morţi că mă ia cu frig.
- Dacă ţi-e frică de moarte înseamnă că nu eşti credincios. Un om credincios nu se teme de moarte pentru că ştie ce e viaţa veşnică.
Bărbatul din faţa Anisiei era blond, dar avea nasul mic şi-nţelegea prin viaţă veşnică cam ce înţelegea Anisia printr-un miliard de lei.
- Un miliard de lei? Cam cât înseamnă asta-n euro?
- Vreo douăjde mii şi ceva.
- Aaaa, făcu Anisia decepţionată de o sumă aşa de mică pe care bărbatul o primea, de două ori pe an, fără să facă nimic. Ea credea că oamenii cu bani au bani, nu aşa!
Vasile Baciu s-a întors din grădină când afară era deja întuneric şi bărbatul cu mulţi bani plecase la Capitală. Tatăl voia să afle cum se petrecuseră lucrurile, iar fiica îi explică cu răbdare, fir de-a păr, totul, apoi adăugă:
- Atât valorez eu pentru voi: zero.

*

A doua zi, sătenii se pregăteau de vot. Unii votau la oraş, alţii aici, la sat. Anisia se hotărâse să plece la oraş cu microbuzul. Afară era arşiţă, oamenii erau neliniştiţi. Nea Radu, şoferul, încasa bani şi făcea ordine.
- Şi tu ce stai, băi puştiulică, singur pe-un loc întreg?, îl luă la rost pe-un copilandru de vreo 7-8 ani. Unde-i mă-ta?
- Vine şi ea.
- Păi când? Că nu mai ajungem la Capitală.
- Vine ea!
- Păi când, te-ntreb!
- Nu ştiu, da’ de venit vine!
- Dă-i un telefon!
- Dă-i un telefon!, s-a auzit, ca un ecou, din mai multe părţi.
Băiatul a coborât din microbuz, a alergat şi s-a aruncat în braţele unei femei care s-a apropiat apoi de şofer şi a zis:
- I-am spus lu’ ăsta micu să ocupe locuri şi când l-am întrebat dac-a ocupat, auzi ce-mi zice el mie, că nu ştie!
- Bine, s-a lăsat înduplecat Nea Radu, treacă de la mine. Aveţi un loc, dar îl ţineţi pe băiat în braţe. Şi fără comentarii!
Nea Radu nu accepta îmbrobodeli. Avea o zi grea, ziua alegerilor, când microbuzele erau controlate de poliţai, ca nu cumva să transporte grupuri de votanţi manipulaţi de partidele politice. La staţia din faţa Bisericii, pe Nea Radu l-au apucat dracii:
- Bă, io nu vă iau pe toţi azi, vă mai iau şi mâine! Sau, dacă vreţi să mergeţi acum, scoateţi banii, da’ când vă zic io, staţi pe vine şi trageţi perdeluţele.
Oamenii au încuviinţat, spăşiţi, şi Nea Radu a pornit motorul.
În microbuz nu se mai putea respira. O femeie care stătea în picioare şi care ţinea strâns un mănunchi de crini înfăşuraţi într-o pagină de ziar se făcuse albă ca varul. La un moment dat, Nea Radu a-ncetinit viteza.
- Bă! Voi ăştia care staţi în picioare! Pe vine toată lumea, că e groasă! Şi voi, ăştia care staţi pe scaune! Trageţi perdeluţele de la geamuri să nu se vadă înăuntru! Şi daţi biletele-astea din mână-n mână până-n fund!
Biletele de transport au început să circule în microbuz. Oamenii le luau, le examinau pe toate părţile. Niciodată nu mai primiseră bilete în schimbul banilor.
- Suntem umiliţi, călcaţi în picioare, a şuierat printre dinţi, odată cu un damf de alcool, bărbatul din dreapta Anisiei. Apoi, către ea:
- Ce părere aveţi?
Anisia, care tăcuse mâlc tot drumul, a simţit nevoia să facă pe inteligenta.
- Oamenii ăştia pot să moară aici din cauza lipsei de oxigen şi Poliţia ne controlează dacă mergem sau nu la vot. Nu vi se pare absurd?
- Aveţi un look super, a venit imediat şi replica.
Era clar, bursucul din dreapta nu semăna cu urangutanul de ieri, dar nici cu un umanoid.
Femeia care ţinea strâns crinii ei fleoşcăiţi, s-a trezit vorbind, ca şi cum ar fi dat glas, pentru ultima oară, conştiinţei:
- Eu nu mă duc să votez. O fi bine, n-o fi bine? Nu ştiu. Poate c-or folosi la ceva ştampilele alea dacă le strângem. Cine ştie? Dar nu mă duc. Am zis: nu!

*

Când microbuzul a ajuns în Capitală, sătenii s-au dat jos, unul câte unul. Bursucul i-a mai făcut un compliment Anisiei, dar cu voce tare, în aşa fel încât să-audă şi femeia cu crini, şi Nea Radu, şi o familie de purcei rozalii, înconjuraţi de damigene, şi toată lumea. Drept răspuns, Anisia i-a întors spatele şi l-a luat la întrebări pe Nea Radu:
- De câte ori v-a oprit azi Poliţia?
- Dă opt ori!
- Şi unde s-a-ntâmplat asta?
- Pe Şoseaua Viilor!
- La ce kilometru?
- La kilometru 10. Da’ dă ce-ntrebaţi, nu vă supăraţi?, s-a interesat, cu faţa cam căzută, Nea Radu.
- Păi sunt de la ziar şi vreau să transmit ce-am văzut la matale-n microbuz.
Nea Radu s-a îngălbenit ca o frunză toamna şi a început să se bălbâie ba de vreme, ba de bagaje, ba de una, ba de alta.
- Nea Radu, n-avea grijă, că nu povestesc de afacerea lu’ matale cu biletele. Rămâne-ntre noi!
(...)

Când au început să bată clopotele, bunicul cobora din microbuzul care-l adusese la ţară să-şi îngroape femeia. A păşit pe pământ şi, nesigur pe picioare, dar cu privirea ţintă spre uşa Bisericii unde se afla trupul neînsufleţit, a cerut bastonul lui.
- Ba nu, s-a răzgândit pe loc, mai bine cadrul!
Mai mulţi bărbaţi şi mai multe femei au început să se agite în spatele lui şi, în câteva secunde, cadrul a apărut. L-a luat şi l-a fixat bine în ţărână, apoi, cu ajutorul lui, a făcut primul pas un pic nesigur. Al doilea a fost mai hotărât. La al treilea deja, îşi îndreptase spatele şi călca apăsat. În jurul lui se făcuse loc şi oamenii îi priveau, hipnotizaţi, fiecare mişcare. Nimeni nu îndrăznea să facă vreun pas înaintea lui, spre a intra în Biserică.
Îl aşteptaseră ca pe un rege. Unul care avea să-şi primească coroana. Coroana lui se afla în coşciug – fusese femeia lui pe care n-o înşelase niciodată, nicio secundă. Poate nici cu gândul. Care nu fumase, nu preacurvise. Fusese prietenul lui cel mai bun. Alături de care lucrase o viaţă întreagă – căci lucraseră împreună, sub acelaşi acoperiş.
Acolo era femeia lui, viaţa lui. Pe care o ţinea de mână, în fiecare noapte, înainte ca amândoi să adoarmă, atunci când discuţiile despre felul în care aveau să fie înmormântaţi se stingeau alunecând într-un somn adânc.
Intra deci să-şi ia coroana. Chiar dacă bunica nu voise să se facă preot, uite că acum, sprijinit în cadrul său argintiu, păşea spre Biserică ca un episcop.
Odată intrat, s-a aşezat pe un scaun şi a rămas aşa, sprijinit în coate, tot timpul slujbei.
Anisia îl privea din spate. Când oamenii au ridicat platoul cu colivă, cântând „Veşnica ei pomenire!”, ştia sigur că bunicul, ca şi ea, şi-ar fi dorit să fie el primul care ţine tava. Dar se mulţumise să fie doar spectator. Picioarele nu-l mai ascultau.

*

- Auzi, tată, ce zice fata noastră. C-o să fim personaje în romanul ei!
- Hai nu mai spune!, a răspuns bunicul de pe undeva, din casă, cu o voce care arăta că nu era prea dornic să facă conversaţie.
- Mda, a pleoscăit bunica plină de recunoştinţă. Îţi mulţumesc, iubito, că te gândeşti la noi!
Anisia se întreba dacă chiar se gândea la ei. Se gândise şi la ea. Primea o moştenire, după moartea bunicilor. Nu prea mare, dar nici mică. Se întreba, mai ales, când începe adevăratul gest bun, cel făcut din inimă, şi când începe falsul gest bun, cel din interes. Tot bunica a rezolvat şi dilema asta:
- Lasă, mamă, că tu ai nevoie de bani, eşti tânără!
Anisia îşi dăduse demisia cu câteva zile în urmă de la ziarul la care lucra, pentru că o colegă îi făcuseră praf, în gura mare, să audă toată redacţia, un reportaj despre prostituate.
Numai că în ziua în care bunica Anisiei a murit, bunicul a sunat-o şi i-a povestit cum, înainte de masa de prânz, bunica luase cea mai fermă şi mai plină de demnitate poziţie din viaţa ei. I-a zis Anetei, femeia în casă:
- Nu mai am nevoie de mâncarea ta, şi nici să-mi speli plosca pe timp de zi, că noaptea mi-o spală bărbatu-meu. Nu vreau să mă mai schimbi şi nici să mă mai speli. Renunţ la serviciile tale!
La nici două ore distanţă de incident, bunica a uitat tot şi s-a împăcat cu Aneta. A ieşit pe balcon, a mâncat de două ori, sprijinită în cadrul care avea să-i revină, prin deces, bunicului. Peste alte două ore, bunica a găsit de cuviinţă să moară.
Când a aflat, Anisia s-a gândit să-şi retragă demisia, şi-a cerut scuze colegei pe care a făcut-o “pupincuristă” şi „mincinoasă”, adăugând însă că termenii se aflau în concordanţă deplină cu realitatea.
Pe urmă a plecat să-şi vadă bunica, adică trupul ei neînsufleţit, pe urmă a mers la înmormântarea aceluiaşi trup. Pe drum, s-a gândit la discuţia pe care o purtase cu redactorul-şef.
- Nu-nţeleg nimic! E o copilărie! Să-ţi dai demisia din senin, aşa, chiar din senin...
Nu era chiar din senin, dar Anisiei îi era imposibil să spună că-i venise ciclul şi că acum, colac peste pupăză, murise şi bunica. În fine, trebuia să-şi retragă demisia şi, dacă acceptau, bine, dacă nu, vedea ea. “Dumnezeu e mare” zicea mereu Alexandru.

*

A doua zi, dis de-dimineaţă, Anisia stătea în grădină şi privea în cer, un nor.
Cineva a tuşit în spatele ei. De când o făcuse pe Vasile Baciu şi voise s-o mărite cu un cioban, nu-l mai suspecta pe macac de un dram de fineţe. Tuşise probabil din cauza ţigărilor. Poate că bunica avusese dreptate. Taică-său se luase din nou de fumat.
- Ce faci aici?, a întrebat-o.
- Stau, a îngânat, mă gândesc.
- La ce?
- La necazurile de la serviciu.
- Care necazuri?
- Păi nu ţi-am zis că mi-am dat demisia?
- Ba da, dar alea sunt mâine.
- Păi mâine.
- Nu-ţi face griji pentru ziua de mâine, că şi azi e prea mult. Zice şi-n Scriptură.
- Aşa zici că zice?
- Da, a zis taică-său şi Anisia a văzut clar că norul din cer se prefăcea în Biserică. Poate că avea şi-o cruce pe undeva, însă din poziţia în care se aflau ei doi, nu-ţi puteai da seama. Şi totuşi, şi-a spus Anisia, e limpede. Orice biserică are o cruce, nu trebuie s-o vezi neapărat. Dar e bine ca, din când în când, să ridici ochii spre cer şi s-o cauţi. Până la urmă ţi se-arată. Într-o zi, sigur ţi se-arată.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Multe fete din ziua de azi se regăsesc în personajul principal. Situaţiile sunt credibile, (de)scrise cu umbre umoristice şi ce-mi place mult, e morala de la sfârşit. Cred că autoarea va şti s-o strecoare în doze mai mici, ca să nu bată prea tare la ochi.