Gabriel Daliş, "Din depărtare" (poeme)

"Nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai înainte în simţuri."
(Gottfried Wilhelm von Leibniz)


Tot mai departe

: de când visez îmi cad dinții.
zâmbetul stă pe o masă plină cu cărnuri acum.
deseori mă uit la câte un soare rotund
și aproape cred că e dimineață,
ca la un om dispărut pe care l-am găsit numai eu.
mă ascund până aici,
în iarba înaltă.



Autoportret


: sunt tot mai orb când e vorba de oameni.
văd numai ferestre vechi prăbușindu-se
din pereți
pe străzi înguste
pline de ceilalți oameni.
par un înviat
trezit pe o streașină.
m-am închegat în mine
ca sângele sub o căzătură,
dorm într-un pat înfricoșător și adânc
și niciun vis nu mă îmbrățișează.
îmi place să mă ascund
și îmi place să caut
sunt ca un câine mare și alb
abia găsit.



August
poetului George Damian


: îmi eşti binecuvântat potârniche din câmpii,
apă fără crapi fragezi,
te visez cu câinii lângă pod
pentru o clipă
mai real decât ploaia care întunecă drumul.

apoi nu te visez



E prima oară


: am vrut să te ascund,
dar te-ai îndepărtat singură,
e prima oară.

nu te mai caut cu orele ca altădată,
sunt nicăieri acum

ca un glonț tras poate spre cer.

știu că alergi lupii
până fulgerele se aprind prin păduri



Absconditus


: trăiesc fără dragoste
parcă dumnezeul lumii mele ar fi somnul
afară drumul este alb în profunzime şi luminat,
iar unde nu era lumină stau măcar felinare.
uneori urăsc tot ce e viu, tot ce alergă acolo și caută,
tot ce nu se oprește și suferă în alergare.

socot nu e ziditoare liniştirea cum e zbaterea
nici întregul cum se întâmplă cu partea.
sunt atât de singur încât aș putea să mă privesc
din față, din spate, de deasupra, de sub pământ
atât de rătăcit și de rostogolit
ca un ghem care coboară în lume
să sugrume, să sufoce, să spintece.

orice suferinţă are la mijloc mare petrecere
mi-au spus unii antici mângâindu-mi creştetul verde
nu cu spaimă
dacă în inimă îţi va rătăci altcineva
decât te aştepţi să fie
dormi chiar fără să tremuri



Spaimă


: mă scutură de umeri
din fiecare somn abia sosit
mă trezește
sunt o piele zdrobită.

îmbrățișarea mi se pare acum
un întuneric între pat și pernă.



Nesomn


: am bătut o noapte întreagă
cu călcâiele
în podea,
cu toate scaunele în toate mesele
din casa mea
și din casele toate.

recunosc iar,
eram sângur iar,
șiruri de lifturi mici cădeau
dintr-un alt perete.



Din depărtare


: nu sunt parte a niciunei înțelegeri,
nu văd
și n-am umblat nicăieri,
n-am întâlnit niciun om niciodată
tot ce-am găsit au fost urme.
sigur sângur
eu cred în câini morți
pescuiți din lacuri.
mă știu pe dinafară și am iluzii,
am mâini, am picioare, am piele, am ochi
din depărtare



Scria chiar Venera
prietenului Gabriel Adelmann


: scria chiar venera când se simţea frumoasă,
pe albia din bolovăniş,
neliniştită, înaintea ploii.

şi câte ploi până să apară cu adevărat o ploaie!



Dar până acum


: când am auzit prima oară vorbindu-se despre oameni,

al cui sunt eu

și înspre cine să merg

în hainele ca un rotocol de aer fierbinte?

a avea un prieten

a omorî

și a fugi înapoi în fierbințeala din poduri?

îi și uitasem pe oameni,

dar până acum.



Regret că nu


: și-atât de mult plutesc
pentru că s-a întunecat iar
și aud strigăte
din mulțime.
mama spune că-s îngerul gabriel,
tata nici nu mă strigă pe nume
în toate după-amiezile regret că nu m-am rătăcit
pentru a putea mai mult să găsesc.



Nu vorbesc


: nu voi putea uita
visarea lângă ocean,
nici frumuseţea.

de la cinci dimineaţa până mereu sunt
o goană între două clipe
şi am fiinţa tremurată
şi nu vorbesc.