Poeme de Gabriela Toma

urcă odată cu mine

urcă odată cu mine
mai sus decât poate liftul să te ducă
vei înţelege
minţile noastre sunt nişte diapozitive
imaginile se reiau dimineaţa:
trupul meu gol
lîngă trupul tău gol
seara ne uităm la un film
adormim mereu când otik frânge gâtul porumbeilor
pentru prietenul lui,
vecinii bat în uşa umedă a apartamentului
pe care a crescut muşchiul verde
noi existăm în agenda lor
cu plata la întreţinere.

bloc cu
ritmul celeilalte inimi

căluţul de mare îşi schimbă culoarea pielii în palmele mele
visează fuga printre alge
eu privesc de aici
fuga fratelui meu abel din faţa rachetelor,
teama londonezilor invadaţi de pescăruşii flămânzi
ascult
ritmul tobelor pocal, bătăile în metalul încins
în metalul tare
apoi uşor în geam
lucrurile din jur devin albastre
între nopţi
la întoarcere, strada e mai mică
rudele dorm
în paturile acoperite de muşchiul verde
deschid ferestrele doar
când se anunţă la radio curcubeul,
vecinul pitic de alături perforează pereţii
ca să nu-şi piardă minţile.

vecinul lazăr

copiii desprind coaja copacilor din faţa blocului
noi ajungem acasă şi pândim
semnele care ar putea să ne apară pe trup
spunem lucruri ciudate într-o cameră mică după atâţia ani
grăbeşte-te
(eu merg mai repede, alerg)
un vecin îşi sapă tunel spre camera ta
să te avertizeze, să-ţi aducă presa
să te mângâie şi să râdă cu tine la comediile de vineri seara,
lasă-l să intre
vecinul lazăr
va şti întotdeauna să-ţi spună pe nume.

scara

în camera mea imensă
beau ceaiul din ceşti foarte mici
la etajul 4
locuieşte un om însetat şi singur
la miezul nopţii mă ridică
prin spărtura tavanului
ne bem ceaiul în tăcere
apoi eu cobor şi citesc
cuvintele imprimate
pe tapetul camerei în lipsa mea
pe alee cineva proiectează filmul
direct din capul regizorului
rudele mele astmatice
caută o încăpere în care să poată
respira normal.

poştaşul îmi aduce vederi din germania

poştaşul îmi aduce vederi din germania
unde sunt tot mai mulţi oameni singuri.
la geamul vecin cearşaful negru se zbate ca un doliu
cu tot alaiul de cucuvele
picioarele îmi sunt albite de sarea mării şi de frig,
lângă mine doarme un bărbat cu febră
dimineaţa, o briză densă ne separă trupurile,
doi brancardieri ne cară trupurile în mare.

*
geamănul se uită în oglindă.
priveşte în trecut şi lumea devine de piatră:
oamenii dresaţi să apere animalele din cuşcă,
fluturii temători de lumina apelor,
foamea şi somnul îngerului-bufniţă.
femeia lui priveşte ca o rodie deschisă.
corpul ei sărat tresare
când mâna lui imana îi atinge umbra.
umbra ei cunoaşte puterea apei.
spune „locul lacrimilor e la sfârşitul cuvântului”.

*
ea aude şi vede cu tot corpul.
se împreună doar cu sălbaticul
ce străbate uneori apa verde, lăsând o dâră curată şi luminoasă.
celulele i se sting treptat în creier.
rămâne doar ameţeala plăcută a sfârşelii, negrul smolit şi rătăcirea.

*
primul om a învăţat să respire de la păsări
şi de la târâtoare.
al doilea a făcut din pământul roşu pământ roditor.
apoi s-a ridicat dintre ei omul iubit la răsăritul soarelui
şi un altul iubit la plecarea lui.
erau acolo şi gemenii care au strecurat îndoiala ca o întărire a credinţei lor.

*
„atunci când dormi vântul dispare în altă realitate”
spune fratele meu şi scoate cu repeziciune
fum de ţigară din plămâni.
noi îi cumpărăm haine frumoase
pentru lumea pe care el o va părăsi.

geamănul

şi te întorci în marele oraş.
ce să-i spui?
toma va crede cu ochii din palmă
toate darurile tale.
îi urmăresc pe furiş
împăcarea cu oamenii
lumea nu va mai fi rotundă
spune el
va fi doar un semn spiralat pe masa mortului
zbaterea păsărilor prinse într-o antenă părăsită
chipurile de pe tavanul scorojit
ca un trup despicat.
între noi se aşează toma
antena va fi interzisă
ca şi slujba sinucigaşului
sau arderea trupului temător de viermi
când ni se spune că noi hrănim la rândul nostru
un pământ tot mai sterp şi neiubit de oameni.