Poeme de Adrian Diniş

Cercul poeţilor anonimi


Mă numesc adrian
au trecut ani buni de când nu mai scriu
îmi pare rău chiar dacă e greşeală tot ce fac
şi mă consider degeaba genial ca nu ştiu câte

alte milioane de oameni
din lumea asta şi din cealaltă.

Am reuşit primul pas
spre vindecare chiar dacă nu vreau
încă simt nevoia şi îmi înfig acul
în fiecare deget ca-ntr-unul de paralizat

mici pârâiaşe apoi cascade
dar nu mai simt nimic şi nici cel mai
puternic drog din lume nu mă mai ajută.
Nicio Soma, niciun Yage.

Când văd o femeie dulce ca mierea
pun un roi întreg de viespi în urmărirea ei
să îi ţină trena mai întâi.

Am rămas cu mişcarea teatrală
acrobaţiile de la circ.
Privesc ore în şir porumbeii
de pe liniile de înaltă tensiune.

Când ursul hibernează
bătăile inimii îi sunt încetinite
aşa s-a întâmplat şi cu mine.
Furia s-a domolit apoi a dispărut.

Şi mă simt ca o legumă.
Sunt slab dar numai cât o plantă carnivoră.

Prin ce am trecut
recapitulez repede în minte
viaţa într-o secundă prin faţa ochilor şi
nu regret nimic

în afară de momentele de laşitate
pentru care n-am să mi-o iert
nici la Judecata de Apoi
când mă vor ispiti Câmpiile Elizee
şi cazanul cu smoală.

Vreau să-i ajut pe cei nou-veniţi
să deschidă ochii înainte s-o facă într-un sicriu
îmbălsămaţi şi îmbrăcaţi la costum
când doar tortura de-a fi
îngropaţi de vii mai poate veni.

În copilărie eram un sălbatic
cu timpul m-am domesticit
atunci uram subiectele despre fete
dar când mi s-a arătat

minunea ce se ascunde în specia lor
mult mai târziu decât la ceilalţi
am trecut de la ură la iubire
şi mai ales la o teamă curioasă, plină de respect.

Încă de când am văzut
cum le ies din blugi chiloţii
când au mijlocul neacoperit
cu fluturii de pe ei

primate zburătoare dominante din universuri
multicolore care zburau în toate direcţiile
pe axa planetelor, a stelelor
sau a voinţei mele care era făcut praf.

Dar când se întorceau spre mine
teama ridicată la puteri exponenţiale
creştea şi prindeau viaţă fluturii-cap-de-mort,
despre care mai târziu
am aflat că simbolizau sufletul.

Şi mai prindea viaţă
capul de schelete de pe tricoul ei
când părea că mă holbez cu neruşinare la sânii ei
deşi nu mă puteam gândi la altceva
decât la moarte şi tristeţe

şi la cum o să mă părăsească
mai ales că toate tipele
aveau un zâmbet, pisică de Cheshire,
care îmi făcea paranoia mea perfect justificabilă.

Ştiam că sub rujul ăla
se ascunde sângele
din care îşi trag vrăjitoarele tinereţea

dar cel mai diabolic plan din lume
la care am putut să mă gândesc
eră că toate plănuiesc în secret
cum să se despartă de mine.

Frica de fluturi amestecată cu frica de păianjeni
de aia n-am putut să iubesc
pe nimeni

în afară de cea care
presimţeam c-o să mă facă să sufăr
cum nimeni altcineva toată viaţa
ca după un picior amputat

cea care avea să aprindă lumina
să omoare ţânţarii
şi din când în când
fluturii strânşi în jurul becului.

Până la urmă nu ştiu ce caut eu aici
şi de ce vă spun toate astea
alţii au probleme mult mai grave decât mine.



În mijlocul străzii


Întins în mijlocul străzii
îmbrăţişat ca-ntr-o cămaşă de forţă
hotărât să aştept până se umple luna
şi chiar după

când am să unesc constelaţii
până prind forma chipului tău
şi aşa pistruiat
şi abia apoi plec.

Poate n-ai putut să vii
norii ţi-au ţinut de şase,
dar tot te-a prins ploaia de şapte.
Ploua cu găleata. N-ai avut umbrelă.

Te-ai adăpostit sub un pod,
de unde urmăreai râul cum creşte.
A început să plouă cu pietre. Gheaţă. Foc.
Apocalipsa. Broaşte râioase care au invadat Egiptul.

După a ieşit curcubeul. După a fost eclipsa.

Peste o sută de tiruri încărcate trec zilnic
peste mine. Niciunul nu mă striveşte sub roţi,
ci trece pe deasupra
ca pe lângă o groapă uriaşă.

Când sunt dedesubt
şi asta se întâmplă mai tot timpul
sunt membrul unui trib din Amazon
care nu ştie că există cer din cauza pădurii dese

ca să devii unul din noi
ritualul e să nu vezi soarele cu anii
sau poate oamenii de ştiinţă se înşală
şi pentru noi cerul e verde dar tot n-am şti

că există zi şi că e mereu noapte.
Picăturile de ulei sunt ploile noastre acide,
singurele ploi acceptate aici de zeul suveran.
Când apar bălţi de motorină curcubeul ia foc,

am eu grijă de asta.



Flori de cancer pentru tine. Dedespărţire


Plouă, nu mai trebuie să spăl maşina.
dede scoate şi ea farfuriile nespălate
afară în ploaie. Vezi, nu e un motiv
de tristeţe ploaia prin care mă plimb

cu mâinile în buzunarele hanoracului
unde te port ca într-un marsupiu.

Şi mă gândesc că, da, aş putea fi
un monstru de tată care să aibă uter
doar pentru tine ca să te nască
pe tine şi copii pe care n-o să-i ai.

Malformaţia mea congenitală
putea să înflorească şi în altceva decât cancerul.
Pe RMN- Flori de cancer pentru tine.
Nu te uita la mine ca la un monstru.

Loveşte-mă.
Din mine cad bomboane ca dintr-un piñata.
Din mine cade ploaia. Dedică-ţi ploaia.
Am făcut să plouă pentru tine

aşa cum odată o femeie mi-a zâmbit
şi eu am făcut să ningă.

Copacul îţi întinde la fereastră
un buchet de flori de cireşe,
preferatele tale, chiar dacă eşti alergică
la căpşuni şi fragi- eu tot cred că pierzi ceva

ursoaica mea tristă, înnebunită de cântecul ăsta
ca de un câine care aleargă-n juru-i

dede e genul care se va urca în copac
fără să-i pese că nu va mai putea să se dea jos,
fără să-i pese de logica poemului meu
ursoaicele nu se pot urca în copaci
ursoaicele mor mor după fragi

dede, mi-ai adus circul în poezie
şi ursul care merge pe bicicletă
pe un fir de sârmă jonglând cu portocale

Despina, mi-ai spus
că o să mi te arunci în braţe când ai tu chef
te-ai hotărât în care prăpastie?

tu eşti departe, departe
eu sunt singur, singur
singur ca un cuvânt neinventat

aici tot timpul îmi dau ceasul înainte
sau înapoi cu o lună
şi nu se întâmplă niciodată nimic

hai să terminăm totul
moartea e cel mai puternic afrodiziac

în loc de taxi luăm un inorog sau un centaur
şi ne ducem departe, departe
singuri, singuri.



Peştişorii aurii din paharul de whisky


Cine mai are nevoie de ea când vă am pe voi
Jack Daniel’s şi Johnnie Walker?
O, Bloody Mary! Sărutul arde ca o sută de whisky,
lacrimile dezinfectează mai bine de o sută de ori.
O, însângerată Maria, câţi bărbaţi au murit pentru tine?

Te-am strigat până,
până mi-a răspuns cineva cu numele tău. Nu erai tu!
Sau poate că erai. Eram prea beat ca să-mi dau seama.
Şi numele n-ar trebui să aibă nicio importanţă.
Cu toate că am denumit tot de la Adam şi Eva încoace

şi poeţii oraşului laolaltă cu beţivii oraşului
tot caută un cuvânt pentru iubirea sau paharul din faţă.
Sunt mândru acum de profeţiile mele- făcute cu câteva ore în urmă.
,,Te-am sunat acum să-ţi spun că te iubesc pentru că
dacă o să te sun mai târziu o să fiu beat şi n-o să mă crezi”

O muscă se îneacă în paharul meu. Dacă aş şti să înot
aş sări să o salvez. Îmi pun din nou întrebarea
dacă aş putea învăţa să înot aşa cum au învăţat alţii de mici
aruncaţi în râu. Ca bieţii pui care mi-au bântuit sufletul dintr-un sac.

Nu mai am chef să beau.
Şi deşi nu trebuie să moară cineva ca să îţi aduci aminte de el
musca moartă cu viaţa ei trecută din căcat în căcat
mă face să mă simt mai puţin singur. Deşi nu vreau să moară
cineva ca să mă simt eu mai bine.

Peştişorii aurii din paharul de whisky
îmi fac cu mâna şi-mi spun că totul o să fie în regulă.
O să fie?