13 noiembrie 2009

Adela Greceanu, "Mers de raţă" (fragment)


(...) Mai întîi am crezut că „năzbîtii” înseamnă să tai cu foarfeca omuleţi din hîrtie colorată care se ţin de mînă. Dar nu putea fi doar atît, asta făceam şi la grădiniţă. De cîte ori o rugam pe verişoara mea să facem năzbîtii, ea dădea din umeri. Am ajuns să cred că „năzbîtii” sînt un fel de vrăji, pe care ştiu să le facă doar anumite fete şi că mie mi se refuzase, din nu se ştie ce motive - poate fiindcă eram prea mică? - accesul la o asemenea îndeletnicire. (De unde se vede că de mic copil am avut o problemă cu cuvintele. În adolescenţă şi ani de zile după aceea am aşteptat ceva ce, în sinea mea numeam „marea bucurie”. În loc să mă bucur pur şi simplu, eu mă împiedicam de cuvintele astea două, „marea bucurie”.) Cînd am auzit că şmecheraşii au frecat-o cu zăpadă pe Dragomir Andreea, cuvîntul „năzbîtie” a răsărit în mintea mea, cu tot cu misterul de altădată. Deşi nu prea îţi doreai să ţi se întîmple şi ţie, fetele pe care le frecau ei deveneau pentru o vreme un fel de victime-eroine, aproape la fel de respectate ca şmecheraşii. La scurt timp după ce am ieşit în pauză cu cartea de istorie şi m-am aşezat pe bordura gardului şcolii în preajma grupului de băieţi din care făcea parte şi Rus Dorin, m-am surprins, făcîndu-mi tema la română, că mă străduiesc să scriu cuvîntul „dorinţă” cît mai aproape de marginea din dreapta a foii, ca să-l pot despărţi în silabe aşa: „dorin-ţă”. După care, la altă temă, am făcut în aşa fel încît să pot folosi iar acest cuvînt, tot la marginea din dreapta dar, de data asta la început de propoziţie, ca să-mi iasă chiar „Dorin-ţă”. Între timp mă împăcasem cu prietena mea cea mai bună, astfel că iar ieşeam împreună în pauze. Datorită ei cuvîntul „năzbîtie” a răsărit din nou în mintea mea, mai misterios ca niciodată, atunci cînd m-a întrebat „Da’ de ce vorbeşti mai tare cînd trecem pe lîngă Rus Dorin?” În tot acest timp eu îmi vedeam şi de antrenamentele cu echipa şi nimic nu-mi doream mai mult decît să ajungem în finala pe şcoală. Ceea ce s-a şi întîmplat. Înainte de acest eveniment, avuseseră loc balurile de sfîrşit de an, pe generaţii. Astfel că, într-o frumoasă zi de sîmbătă, ne-am adunat toţi elevii claselor a şasea în sala de sport - era a doua oară cînd nu veneam la şcoală în uniformă, prima oară fusese la balul dintr-a cincea - am adus sucuri şi prăjituri şi am dansat. Fete cu fete, băieţi cu băieţi. La bal au fost invitaţi - surpriză! - comandanta de unitate şi locţiitorul de comandant de unitate. Adică Rus Dorin. Rus Dorin purta un tricou bleu şi blugi, echipament care-i confirma, o dată în plus, calitatea de şmecheraş. Cînd m-am trezit cu Rus Dorin întrebîndu-mă cu vocea lui piţigăiată şi răguşită „Dansezi?” chiar cînd BZN începuse să cînte din magnetofonul adus de Dragomir Andreea „Blue eyes”, am fost atît de fericită cum nu mai fusesem nici măcar cînd ne-am dus cu şcoala la concertul lui Mihai Constantinescu. Bine, atunci eram mult mai mică şi de fapt nu era tocmai o fericire că mîna mea dreaptă era în mîna stîngă a lui Rus Dorin şi palma mea stîngă aluneca uşor de pe umărul drept al lui Rus Dorin şi-mi era ruşine să o aşez la loc şi melodia asta nu se mai termina şi mă gîndeam cumva cu groază că pînă la urmă o să mi se scurgă palma pînă dincolo de mîneca bleu a lui Rus Dorin, pînă la cotul lui Rus Dorin şi în acelaşi timp mă bucuram cumva că e considerată o mare îndrăzneală, o neruşinare de-a dreptul să-ţi pui ambele palme pe ambii umeri ai unui băiat atunci cînd dansezi, că, altminteri mi-ar fi alunecat ambele palme de pe ambii umeri ai lui Rus Dorin fiindcă mi-ar fi fost de două ori mai ruşine să le aşez la loc, numai că mîna dreaptă a lui Rus Dorin s-a desprins de pe talia mea ca să-mi aşeze palma stîngă la loc pe umărul lui, moment în care s-a şi terminat piesa. Cînd prietena mea cea mai bună mi-a zis, spre sfîrşitul balului, că a auzit-o pe tovarăşa directoare spunîndu-i lui Rus Dorin că trebuie să le invite la dans pe toate fetele comandante de detaşament şi, fiindcă a VI-a C avea un băiat în funcţia asta, că trebuie să danseze cu locţiitorul de comandant de detaşament, cu mine adică, am fost atît de dezamăgită cum nu mai fusesem nici măcar cînd, ducîndu-ne cu şcoala la concertul lui Mihai Constantinescu, am fost anunţaţi că Mihai Constantinescu nu mai vine, că nu ştiu ce a păţit, în schimb o să cînte şi o să ne încînte elevii de la cercul de muzică de la Casa pionierilor, în repertoriul cărora se află şi piese ale lui Mihai Constantinescu. Bine, atunci eram mult mai mică şi de fapt nu era tocmai o dezamăgire că Rus Dorin a dansat cu mine la comandă, asta nu însemna nimic fiindcă, am dezvoltat eu pe loc o teorie, dacă Rus Dorin nu mă urăşte, că nu m-a frecat niciodată cu zăpadă, uite, cu Dragomir Andreea, pe care a frecat-o astă iarnă, n-a dansat, dar e a nu-i comandantă de detaşament, e de unitate, deci nu trebuia să danseze cu Dragomir Andreea, mi-a zis prietena mea cea mai bună, dacă îi sînt indiferentă, deci, lui Rus Dorin, continuam eu să-i explic prietenei mele, fără să ţin seama de observaţiile ei, înseamnă că mai am o şansă… N-aş fi putut spune ce fel de şansă, dar ştiu sigur că am folosit acest cuvînt şi eram mîndră că-l ştiam. Îmi dădea încredere în mine. Lovitura a venit însă peste o săptămînă, cind s-au jucat finalele pe şcoală la handbal, tot pe generaţii, ca şi balurile. Eu - în poarta echipei clasei a VI-a C, cu mănuşile de piele rupte şi pantalonii peticiţi în genunchi, detalii care, asemeni cuvîntului „şansă”, îmi dădeau încredere - finalistă contra echipei clasei a VI-a B. Comandantul şi locţiitorul de comandant de unitate, adică Rus Dorin, asistau la toate finalele şi înmînau cupele - nişte vaze de sticlă albastră - şi medaliile cîştigătorilor. Mai era, poate, un minut din meci, scorul era egal cînd, pentru un fault în apărare, s-a dictat lovitură de la şapte metri pentru a VI-a B. Am apărat-o. Numai că, de bucurie, am ieşit din poartă şi am sărit în braţele colegelor, timp în care cineva de la echipa adversă a înscris în poarta goală. Atunci l-am văzut pe Rus Dorin ţîşnind de pe banca lui cu mîinile în sus, ţipînd de bucurie împreună cu mai mult de jumătate dintre cei prezenţi în sala de sport, aceeaşi sală de sport unde în urmă cu o săptămînă dansasem cu Rus Dorin iar acum n-aş fi putut spune ce mă doare mai tare: că ratasem titlul de campioană a şcolii la handbal, sau că Rus Dorin ţinuse cu a VI-a B. „Lasă, viaţa merge înainte!”, m-a consolat prietena mea cea mai bună după meci. „Aşa i-a zis tata lu’ mama, cînd a murit bunica”, mi-a explicat ea văzînd că m-am încruntat. După cîteva zile, intrînd în şcoală, i-am zărit în celălalt capăt al holului întunecos, pe Rus Dorin şi pe unul dintre şmecheraşi cum se forţau să meargă crăcănat, că aşa era moda atunci, cel puţin la noi în şcoală, ca băieţii să meargă crăcănat şi m-aş fi putut gîndi, dacă, printr-o năzbîtie, aş fi avut brusc măcar cu zece ani mai mult, că viaţa, cînd merge înainte, are mers de raţă.



(din volumul Prima mea dezamăgire în dragoste, în curs de apariţie la editura Art)

Un comentariu:

Gabriel Daliș spunea...

Cartea asta ar trebui sa se distribuie gratuit