fragment din "Ultimii eretici ai Imperiului", de Vasile Ernu

cap. XXVIII

În care se povesteşte iarăşi despre băutură, despre pericolul „minţii limpede” a occidentalului şi normalitatea „minţii tulbure” a celor „necivilizaţi”; în care eroul ne demonstrează pe baza mecanismului de consum al alcoolului de ce comunismul şi capitalismul au aceeaşi natură şi de ce drogurile apar doar după ce este inventată pastila antimahmureală.

Dragă Vasiliy Andreevici,

Am citit, m-am amuzat. Dacă sîntem la acest capitol îţi voi povesti, prin această prismă a alcoolului, ultima mea călătorie. Mă aflu de cîteva zile într-un turneu prin ţările scandinave. Am mers prin Finlanda, Norvegia şi Danemarca şi am observat un fenomen pe care-l bănuiam: aceşti băieţi beau cu adevărat. Ca unul care vine din Rusia, cu o experienţă sovietică serioasă în spate, băutura este un fenomen care nu mă mai poate impresiona. Am văzut tot ce poate fi văzut. Nu cred că ar exista un truc alcoolic care să mă surprindă sau depăşirea unor limite care să mă mai uimească. După experienţa sovietică, sintetizată cel mai bine de cuvîntul „bezpridel” (lipsă de limită), orice alt model aşa-zis radical îţi pare doar o variaţie pe aceeaşi temă. Şi totuşi există ceva interesant în experienţele altora, care chiar dacă nu sînt excesive cum sînt cele ruseşti, au ceva educativ, cum am spune în spirit sovietic.

Un amic de-al meu a observat un lucru în legătură cu modul în care beau aceşti nordici: ei beau eroic. Ei beau ca şi cum s-ar duce „ultima bătălie”, „pe viaţă şi pe moarte”, „pînă la ultima suflare”. Ei beau fără compromis şi total, luptînd împotriva tuturor „vicisitudinilor vieţii”, trecînd peste orice „barieră” care stă în calea consumului de licori bahice. Ei beau „pînă la ultima picătură!”

Nu ştiu cum e la voi. Am impresia că faceţi parte din popoarele care beau „gălăgios.” Nu mă pot pronunţa. Ruşii beau, aşa cum ai observat şi tu, „spectaculos”. Pentru rus băutura nu este doar o activitate pentru sine, ci şi pentru ceilalţi. Rusul cînd se apucă de băut, transformă acest lucru într-un eveniment, într-un spectacol. Rusul bea carnavalesc. El se crede pe scenă, cortina se dă la o parte şi începe derularea actelor unu, doi, trei... Rusul nu bea neapărat mai mult decît alţii. Am văzut o mulţime de ţări şi am ajuns la concluzia că la acest capitol, toţi stau foarte bine. Cu excepţia ţărilor musulmane, nivelul alcoolului din sînge este distribuit destul de uniform.

În ce priveşte eticheta pusă ruşilor de către occidentali, cum că alcoolismul ar fi una dintre trăsăturile lor naţionale, nu este decît un truc ieftin utilizat mereu. Omul occidental se crede „civilizat” şi „superior” fiind înzestrat cu „raţiune” şi o „minte limpede”. Celălalt, este diferit de el, cu altă tradiţie culturală decît el, este „barbar”, „necivilizat”, „iraţional” şi are „mintea tulbure”. Occidentalul crede despre sine că bea ritualic, „în sănătatea” cuiva, iar despre „barbar”, „că-şi bea minţile”. Aceste cutume nu au nimic cu realitatea. Ruşii însă beau spectaculos, de aceea ies în evidenţă. De altfel, ruşii sînt destul de mulţi şi cam peste tot. Însă nu spectaculozitatea este elementul cel mai tare, ci faptul că, la acest popor, băutura este strîns legată de o anumită formă de reflecţie. Cînd ruşii se apucă de băut automat încep şi discuţiile despre „sensul vieţii şi existenţa lui Dumnezeu”. Cînd beau reflectează şi asupra procesului băutului în sine. O simplă beţie capătă o semnificaţie culturală prin temele grave puse în discuţie. Beţia-meditativă a devenit o parte a identităţii culturale ruse o formă de a-şi consuma timpul pe care l-au avut din belşug.

Tu pui o problemă fundamentală în legătură cu alcoolul, sau mai degrabă cu modul de a interpreta capitalismul şi comunismul prin intermediul consumului de alcool. Susţii că alcoolul este specific comunismului, iar mahmureala tranziţiei şi capitalismului. („A construi comunismul fără alcool e ca şi cum ai face capitalism fără reclamă”). Mai spui că sistemului capitalist postindustrial, capitalismului financiar îi este specific refugiul în droguri. Cu alte cuvinte, fiecărui regim, fiecărei formă de muncă îi corespunde un anumit fel de „deconectare”. În principiu sînt de acord, însă trebui să privim această legătură a comunismului cu alcoolul şi prin prisma tradiţiei pe care o are acest fenomen în Rusia ţaristă. Alcoolul în perioada ţaristă este, alături de Biserică, Armată şi alte structuri, „instituţie” de stat, afacere de stat. Alcoolul este domeniu de „interes naţional”. Producţia şi vînzarea de alcool au fost întotdeauna în Rusia monopol de stat, unele dintre cele mai importante surse de venit, dar şi unul dintre cele mai subtile instrumente politice. „Kazionnîi kabak” (crîşmă de stat) era una din cele mai importante instituţii ale statului ţarist rus.

Aşa că poporul rus participa de zor la această „afacere de stat”, căci fiecare pahar de vodcă ducea la creşterea bunăstării patriei. Cu mici excepţii, mai toată lumea bea în Rusia. Existau fireşte şi domenii în care se impunea prezenţa unei „minţi limpezi”. Tradiţia rusă spune că cine nu bea este o persoană periculoasă în care nu poţi avea încredere. Această credinţă populară nu are motive metafizice sau religioase, ci e construită pe o experienţă concretă şi ţine de o realitate istorică. De ce este periculoasă o astfel de persoană? În mod obişnuit, cel care nu putea să bea în cătunul X sau în gubernia Y erau reprezentanţii puterii: poliţistul, cinovnikul şi alţi funcţionari. Soldatul bea, căci trebuiea să „aibă curaj”, artistul pentru „inspiraţie”, iar preotul „fiindcă-i din popor”. Un popă ortodox rus care nu bea este fie „papistaş”, fie simpatizează cu „sectanţii”. Se mai întîlneau tot soiul de „nebuni” care nu consumau alcool din diverse motive de neînţeles. În rest, cei care nu beau sînt suspecţi, căci reprezintă puterea şi au întotdeauna intenţii necurate. Ei nu sînt din popor.

Rusia secolului al XIX-lea a cunoscut multe transformări, iar una dintre cele mai importante a fost apariţia aşa numitei intelighenţii, fie ea de stînga, fie ea de dreapta. Conform tradiţiei iluministe din care se revendicau ei, alcoolul, şi mai ales alcoolismul, intra în contradicţie cu discursul lor bazat pe raţionalitate şi progres. E interesant faptul că primii antialcoolici sînt intelectualii de dreapta. Ei aduc o critică dură acestui fenomen. Puţin după ei apar şi antialcoolicii de stînga care sînt mult mai radicali. Discursul antialcoolicilor de dreapta este plicticos, academic, bazat pe tot soiul de cifre. Cel al antialcoolicilor de stînga este dur, spectaculos şi bazat pe ideologia pe care o propagă. Dreapta antialcoolică a încercat să îl convingă pe Ţar şi opinia publică să lupte împotriva „dependenţei de alcool”, însă au avut rezultate nesemnificative. La un moment dat chiar, în perioada primului război mondial, a fost impusă legea prohibiţiei. În acele vremuri însă, Rusia trecea printr-o perioadă grea, de mari frămîntări, aşa că legea prohibiţiei nu a avut nici o şansă. Poziţia dreptei se confruntă cu un conflict intern al discursului: luptă pentru o „morală nealcoolică”, încercînd să combată consumul de alcool, consum care de altfel aduce un imens profit. Paradoxal, profitul este după cum ştim temeiul dreptei: şi profit şi minte limpede nu se prea poate. (...)