Cronica primei ediţii

După lecturile celor doi poeţi, cel care sparge gheaţa este Dumitru Bădiţa. El remarcă la Dan Coman discursul inconfundabil, prinzându-se că ar ghici un poem semnat de acesta după primul vers (intrând astfel în polemică cu Gelu Vlaşin). Bădiţa continuă spunând că Dan Coman îşi înscenează poemele minuţios, că are umor şi că discursul său poate prinde la un publig mai larg. Despre Sorin Despot: un sentimental ce încearcă să-şi creeze o “dorinţă de putere”, o atitudine civică, iar acolo ratează. “Uneori emfatic peste măsură”, Despot ar merita să-şi exploreze mai mult fondul sentimental, unde e cu adevărat bun (deşi Bădiţa acuză ca “artificiale” pasajele în care sunt introduşi părinţii, ce par nişte personaje inautentice).
Adrian Diniş, critic la adresa lui Dan Coman, susţine că narcisismul, ironia şi rularea aceloraşi prezenţe din regnul animal fac previzibil discursul acestuia; faptul că D.C. este recognoscibil în fiecare poem este valorizat negativ de Diniş, care aşteaptă o “schimbare de voce”, nemaifiind convins (de nu chiar plictisit) de poezia lui Coman, cu structurile ei neschimbătoare şi cu umorul “facil”. Pentru Diniş, la Despot nici măcar părţile sentimentale nu sunt mulţumitoare (până şi poeziile de dragoste fiind “poeme cu poantă”), iar acesta ar putea “scoate poezie” doar din ceea ce el numeşte un “infantilism matur”. Diniş remarcă o influenţă anarhistă la Despot (pe filiera Ianuş), adugând însă că discursul cu referinţe socio-politice este fad şi nu-l prinde.
După câteva contre între Despot şi Diniş (doi poeţi tineri şi orgolioşi), ia cuvântul Sabina Hondru, care sare în apărarea textelor citite de Sorin Despot, pe care le consideră nişte experimente reuşite. Apreciază “abordarea” originală a lui S.D. considerând că acesta a găsit în “spoturile” sale o cale de a sonda alte voci şi că e normal să nu poată fi natural până la capăt. Dan Coman – o poezie care trebuie citită cu vocea.
Felix Nicolau, ajuns mai târziu, după o ciorbă de văcuţă care l-a făcut să vadă cu totul altfel lumea, remarcă la Sorin Despot două registre. “Poezia sa are două laturi – într-o parte s-a simplificat, pe de altă parte atinge un nivel nou de obscuritate”, întâlnit şi în poezia lui Dan Mihuţ. Despot a trecut de la neclaritate la obscuritate, ceea ce marchează maturizarea sa. Coman “merge pe linia lui”, spune Nicolau, adăugând, în cunoştinţă de cauză (pentru că “am traversat demult experienţa Coman”), că acesta e un brand al poeziei actuale.
Coman despre Despot – textele citite i-au plăcut, sunt lipsite de brizbrizuri. Vocile “de împrumut” sunt verosimile, iar textele îi par proaspete şi curate.
Ioana Bogdan ia cuvântul referindu-se doar la textele lui Sorin Despot, cărora, în opinia ei, le lipseşte forţa şi nu esenţializează, discursul rămânând mereu undeva “la suprafaţa lucrurilor”. I.B. trimite o săgeată discretă în direcţia lui Coman, care a venit doar cu un set de texte scrise de mână, iar ea nu-i înţelege scrisul, deci nu se poate referi la versurile poetului.
Mario Barangea, cu un discurs foarte scurt, “strâns” la maxim, remarcă la Dan Coman ritmul hipnotic, maturitatea evidentă a poetului, al cărui discurs are “flow”. Pe Despot îl vede ca pe un urban, un experimentalist ale cărui texte pot fi citite într-o cheie psihanalitică, apreciind schimbul de euri pe care şi le asumă în poemele citite.
Sorin Despot îi întoarce lui Dan Coman complimentele de mai devreme, apreciind din poemele acestuia “onestitatea rarisimă” pe care o degajă şi naturaleţea care “nu pune nici un fel de piedici” cititorului.
Foarte tânăra Raluca Dârţu exclamă, după o serie de observaţii entuziaste asupra vieţii şi poeziei: “nu vreau ca domnul Coman să-şi schimbe stilul!”. Despre poemele lui Despot: denotă sensibilitate, “un lucru atât de rar în ziua de astăzi".
Despot revine cu observaţia-cheie că “inovaţia rezidă în infantilism”, care surprinde, împreună cu versul citit “sunt moderat până şi în excese” viziunea sa asupra scrisului.
La final, Gelu Vlaşin (care îşi amânase intervenţia special pentru a rămâne la urmă) apreciază că poemele citite îl desconspiră pe Coman ca pe “un tip foarte sensibil”, “înalt”, care n-ar vrea să fie catalogat ca “afectuos”, desprinzându-se de aceea de sensibilitatea afişată lejer. Dan Coman, spune Vlaşin, nu e un brand, după cum afirma Nicolau, ci o voce autentică, care a reuşit să demonstreze că “perspicacitatea unei scriituri nu are legătură cu fluctuaţiile de voce”. De aceea, Coman nu este egal cu sine, ci are continuitate (mai înainte se făcuse distincţia între poeţii care se metamorfozează periodic şi cei ce rămân egali cu sine de-a lungul mai multor decenii: Angela Marinescu vs. M. Ivănescu sau Emil Brumaru). Pentru Vlaşin, Despot are o problemă de receptare, pentru că la lectură poemele sunt mai puternice decât când sunt rostite. Despot şi-a creat un stil propriu şi abordează tematica urbană într-o manieră mai fericită decât o făceau cu câţiva ani în urmă poeţii "utilitarişti". (Cl. K.)