Poeme de Sorin Despot

aici


nu e nimic lejer nici o măruntă născocire
care să simuleze pentru o clipă relaxarea

e noaptea în care îmi pierd cel mai bun prieten
e cîte un pumn în spatele fiecărui cuvînt
andrei îmi înfige o mînă în gît
străzile din jurul casei lui pierd culoare
nu e nimeni în picioare pe colentina
mâinile stîlpii toate tramvaiele cedează
e o bătaie zdravănă aplicată memoriei
e seara în care îmi pierd cel mai bun prieten
în braţele unui paradox freudian



vreau


ceva care să-mi pună
picioare în faţa
picioarelor

să înţelegi că nimic din ce spun
nu e extrem sînt moderat pînă şi
în excese

vreau o femeie
cu extremităţile
calde

să mă împiedic de ea
ca de o minune aşteptată însă
mereu zdrobitoare

o iubire fără multe cuvinte
cu iarbă şi mere cu mărţişoare
în toţi pomii vreau

momentul în care mă ridic brusc
de pe canapea şi urlu că nu mai suport
să nu o strivească

lacrimile ei să nu sfîrîie
pe suprafaţa

distanţei

apoi să descompun lent vidul
dintre obiectele ce au
legătură cu ea

să o văd an de an să resimt
evoluţia ei impecabilă ca pe o
apocalipsă perpetuă



deoarece


creierul meu procesează
milioane de impulsuri nervoase
parcurge sute de mii de instantanee
urmăreşte maniacal universul de
variabile dintre mine şi restul
curbînd minuţios realitatea
peste braţe distorsionînd
spaţiul în preajma coapselor tale
pînă cînd fotonii aplaudă ritmic
creierul meu dansează pe marginea nebuniei
pentru că tu te apleci lent după chei



status
spoT dinspre ancuţa


plutesc

camerele caută să intre
una în alta ezitînd să încapă
luptînd să conţină

aerul încărcat îmi
aşează făpturi volatile
pe fiece colţişor de piele

m-am trezit învelită cu aripi

dimineaţa e un spaţiu îngust
unde foarte rar aproape niciodată
fluturii îşi fac de cap
printre baloane şi panglici

în dormitorul meu de hîrtie
materia se caută în spatele
mişcărilor luminoase în urma
fiecărui spasm al memoriei

m-am trezit în culisele lumii

pe coridoarele largi dintre
statuete de marmură albă şi bronz
încăperile îşi fac cu mîna
dintr-un om în altul

urmele albe pe lustrul podelei
îmi amintesc o dată în plus că
lumina e un fluture imens

m-am trezit oarbă în braţele lui



caramele


îmi amintesc balustrada
drumul în jos o fereastră
mîinile de copil

acestea sînt impresionante
dreptunghiuri de hîrtie
desenate cu oameni mari

mi se tot spune că
nu le cunosc
valoarea

mie nu-mi plac mamă
hîrtii pot desena şi eu
pot pune un zîmbet în
buzunarul fiecărui trecător
hîrtiile mele nu trebuie
returnate cu dobîndă
nu aruncă oameni în stradă
nu roagă pe nimeni să ucidă
nu încuie douăzeci de românce
într-un bordel napoletan mamă

cum poţi sorine să cheltui
toţi banii pe caramele?

mie îmi plac oraşele rilke
magnetofonul revistele cu
michimaus dar mai ales
caramelele

îmi amintesc
o balustradă
drumul în jos
îmi face cu
ochiul

mama calculează hîrtii
îmaginîndu-şi că
a crescut mare