Diana Iepure – proză

Ospăţ în vremea dietei

(titlu provizoriu)

fragment

Începe a doua săptămână de când mă supun cu resemnare uneia dintre cele mai nemiloase diete. Mă simt deja zveltă şi uşoară ca un pai. Din păcate, niciunul dintre colegii de serviciu n-a sesizat încă minunata schimbare a chinuitului meu corp. Am fost remarcată totuşi, azi dimineaţă, de măturătorul de la rosal care mă privea pe furiş, în timp ce zgâria încrâncenat trotuarul din staţia de tramvai. Eu însă continui să-mi modelez cu încăpăţânare boţitele cărnuri ce mai poartă încă amintirea unui trecut glorios şi plin de plăceri. Căci da, au avut şi ele, precum numeroasele imperii pământeşti, faze de înflorire, extindere şi ruşinoasă decădere. Înţeleg foarte bine că sunt victima unui proces firesc şi ireversibil. Dar asta nu înseamnă că îmi este mai uşor, atâta timp cât o femeie e remarcată întâi şi întâi de toate pentru cur, ţâţe, craci, în ordinea preferinţelor. Ţâţe cât mai mari, cur bombat, dar nu foarte, craci lungi, de dorit să pornească din urmeri.

Soacrei mele i-ar fi plăcut să aibă o noră slabă, firavă, blondă, cu ochii albaştri, dar mai ales cu osul mic. Şi foarte aranjată. N-a fost să fie. Nu sunt deloc cu osul mic. Uneori am impresia că mi-a fost turnat oţel în măduvă. Chiar şi atunci când nu aveam gram de grăsime pe mine, nu coboram sub 56. Obiceiurile şi tradiţiile noastre alimentare n-au nici ele prea multe tangenţe. Ea nu suportă legumele. Numai când mă vedea amestecând roşiile şi castraveţii cu mărar, pătrunjel, ceapă verde se întuneca. „Iar cu mâncarea ei rusească! O să ne otrăvească! O să ajungem toţi la spital!”- declanşa alarma, în timp ce încercam să pregătesc un sos de ceapă şi roşii pentru nişte ardei prăjiţi. „N-o să mai ajungem, nu e rusească”, se auzea din sufragerie vocea timidă şi împăciuitoare a proaspătului meu soţ.

De obicei, în perioadele mele „dietetice” mă vizitează cele mai ciudate gânduri, vise şi amintiri. Toate, dar absolut toate, despre mâncare: sărbători în familie cu mese întinse şi făclii aprinse, aventuri culinare împreună cu fraţii mei, în fericitele clipe când părinţii erau plecaţi de acasă, propriile experimente la aragaz, diferite halucinaţii olfactive în stare să-i trezească din somn, fără sărut, şi pe Frumoasa din Pădurea Adormită, şi pe Piotr Ilici Ceaikovski. Tot în aceste perioade mă trage să mă uit pe internet la site-uri pe care gospodinele postează poze artistice cu cele mai noi realizări în materie de artă culinară, începând de la tartinele cu ochi, nas şi gură şi terminând cu felurile sofisticate, cum ar fi iepure în petale de trandafir sau panseluţe suflate cu zahăr. Uneori dau din întâmplare peste poze cu salată de icre. Schimb repede pagina că am alergie.

Tocmai când încercam să desluşesc cum e tăiată floarea de morcov pe o vânătă umplută cu dovlecel, mi se deschide fereastra de mess direct pe poză:

stelistpeviata: auzi fataaaaaaaaaa

io: da mai da aud ce tipi asa

stelistpeviata: astia iar nu ne-au trimis datele la timp

stelistpeviata: plm

stelistpeviata: iar o sa fim nevoiti sa stam peste program si sa ne indopam aiurea cu chocapic

***

Am avut musafiri. A trebuit să gust şi eu din ce am pregătit. Aşa, cu toată dieta. Pentru că nu mi se pare corect să serveşti pe cineva şi să te fandoseşti. Am mâncat aproape simbolic, dar am ieşit din ritm. A doua zi am mâncat iar. N-ar fi fost tragic dacă ciuguleam şi eu, beam un iaurt de 0,1%, gustam o lingură-două de brânză. Însă am exagerat. Şi, pentru că, vorba lui Gorbaciov, proţess paşol*, m-am reapucat.

Între tip, am fost la hipermarketul din zonă. Să ne aprovizionăm cu chestii vitale. Mergem la cumpărături de câteva ori pe lună şi rar se întâmplă să nu ne certăm. În drum spre, în drum dinspre, dar mai ales între rafturi. Odată nici n-am mai intrat în magazin, am plecat spre casă direct din parcare. Ne predispune la ceartă aerul ăla, naiba ştie.

Nu suportă magazinele, nu le înghite organic. Nu că ar fi unicul. Ţin minte că ieşeam cu ăsta micu dintr-un magazin de haine şi, la uşă, un nene : „Bravo, frate, ai scăpat! Eu încă nu”.

Am zis că îmi iau maşină şi nu îl mai agăţ în vecii vecilor.

A zis că stă în librărie până ies, că nu e normal să piardă ore la rafturi. 

Am zis că e aiurea să iei prima prostie care îţi cade în mână.

Data trecută a luat icre de hering cu multe E-uri. Super comod. Stai la fotbal, bei bere şi mănânci prostie din aia unsă pe pâine. Le-a strecurat în cărucior când n-am fost atentă. Am văzut abia la casă şi ce era să fac?

Acum zace. Pe noptieră stau înşirate căni cu ceai. Vreo cinci. Una albă, fără toartă, de la defunctul târg de carte, pe care scrie cu negru Bookarest, mi-a fost milă s-o arunc. Alta mai mică, simplă, de la piaţă, am primit-o de pomană. Mai sunt: una cu Waterloo şi portretul lui Napoleon, una bonus de la ciocolata Milka şi una cu Mi-e dor de tine. Toate pline. Căci bolnavul refuză să le bea, chiar dacă ştie foarte bine că trebuie:

 - Cred că am 41.

E rău de boală. Se dă de ceasul morţii, cere să am grijă de copii, dacă ceva. Îmi vine să râd, dar mă abţin. Insist iar cu ceaiurile. Omul e îndărătnic, nu vrea şi gata. Se îngălbeneşte văzând cu ochii. Arunc ceaiul din căni şi fac altul. După miezul nopţii, gluma se îngroaşă. Nu mai rezist şi sun la salvare. Explic ce şi cum, exagerez. Vocea din telefon:

 - Câţi ani are?

 - 38, zic.

El adoarme, picur şi eu lângă. Duhnim amândoi a transpiraţie.

Pe la 7 dimineaţa, sună în sfârşit telefonul:

„Să vă mai trimitem salvarea ori nu mai trebuie?”  

***

Şi după toate peripeţiile cu icrele, las baltă dieta. Mă gândesc să îi fac o zeamă ca la mama acasă. Se spune că zeama de găină e bună pentru întremare. Îţi dă forţă. O sun pe Irina şi o rog să-mi vândă o găină. Aş vrea o găină sprintenă, musculoasă, una din aia care a trăit în plăcerea ei incitând cocoşii.

* “Procesul s-a declanşat”- celebrele cuvinte ale primului preşedinte al URSS, Mihail Gorbaciov, care marcau începutul procesului ireversibil al marilor schimbări, în a doua jumătate a anilor 80

Sân Bizar

Stăteam la una dintre terasele târgului cu doi poeţi din tânăra generaţie, două fete încă necunoscute publicului amator de poezie, dar promiţătoare la toate capitolele şi un critic literar de primă mână. Poeţii – cam slăbănogi. Criticul însă trona înalt, păros şi bine făcut în capul mesei. Preţurile la băutură şi mai ales la mâncare te cam pocneau la buzunare, patronii restaurantelor îşi închipuiau probabil că toţi cei veniţi la târg trăiesc precum directorii de edituri. Aşa că îmi luasem doar o bere, străduindu-mă să trag de ea cât mai mult. Criticul literar o termina deja pe a treia şi se dezlănţuise. Scăpase de celebrul lui tic verbal. Gesticula. Îşi aranja periodic ochelarii. Îşi netezea ciocul. Era chiar simpatic, cu tot cu glumiţele şi aluziile lui care lăsau să se înţeleagă că oftează după el toată componenta feminină a Facultăţii de Litere. M-am deconectat involuntar şi-am proptit cu privirea un stand al editurii Arc.

Primul lucru care m-a trezit la realitate a fost mirosul. Acesta are întotdeauna asupra mea o putere miraculoasă. Probabil că şi golit de măruntaie, proaspăt îmbălsămat şi întins strună în sicriu, voi fi încă bântuit de mirosuri. Izul de tămâie, busuioc, formalină, floare de crin, se va îmbiba în pânza albă, subţire de bumbac ce-mi va acoperi trupul înţepenit. Femeile îşi vor apleca deasupra mea sânii parfumaţi, îmi vor săruta iconiţa de pe piept şi mă vor face să regret că părăsesc această lume, în care mirosurile sunt pentru mine alfa şi omega, beta şi gama, pi pe doi şi radical din paişpe. Mirosul cu pricina venise odată cu o tânără zveltă, cu ochii sclipitori şi gura cărnoasă, care răspândea în jur un parfum de-ţi venea să-ţi iei câmpii.

Criticul tocmai începuse să povestească istorii deocheate despre fetele care erau gata de orice pentru o cronică. Mai că nu m-a pufnit râsul. Mi-am amintit pe dată de vremea când aveam inspiraţie şi publicam periodic pe poezie.ro poeme cu expresii licenţioase, cronici ale evenimentelor culturale din urbe şi comentarii răutăcioase în subsolul textelor celor mai sexoase fete de pe site. Făcând o simplă comparaţie între numărul poetelor tinere cu volume publicate şi numărul fetelor care îşi vărsau amarul pe poezie.ro, aşteptând o părere despre opusurile lor, dar mai ales o mângâiere, fie ea şi virtuală, reputatul critic nu-mi ajungea nici la degetul cel mic. Căci, dacă ardeam de dorinţă să mă transfer din virtual în viaţa reală, puteam s-o fac cât ai zice „critic literar”.

Tânăra parfumată se aplecă peste masă şi îi întinse criticului proaspătul ei volum, oferindu-ne o privelişte de neuitat.

Ce-or mai face oare cunoscutele mele de pe poezie.ro? De când cu serviciul ăsta nou, nu mai am timp de nimic. Îmi plăcea mai ales o tipă cu nickname-ul Sân Bizar, unii îi mai ziceau şi Zanzibar. Am agăţat-o pe messenger şi, după mai multe nopţi de discuţii filozofice, am invitat-o la un cenaclu literar la Backstage. Venise îmbrăcată într-o bluză albă, toată numai găurele. Ei, dacă ar fi văzut-o atunci criticul literar, i-ar fi ticluit pe loc o cronică, chiar dacă Sân Bizar n-ar fi scris în viaţa ei un poem, ci doar rânduri lacrimogene postate la rubrica „personale”. Cămaşa de zale ultrafină cădea peste sânii ei ce luminau galbeni exact ca gutuiele din melodia cu „lampă la fereastră pentru iarna noastră”. Începând cu seara aceea, Sân Bizar îmi luminase viaţa timp de-o iarnă şi-o vară. Putea să mă scoată liber din minţi doar cu mirosul sânilor. Fusese votată unanim pe forumul hyperliteraturii şi devenise, fără probleme, membrul cu cele mai comentate poeme al celui mai nou şi liber site literar. Avea cea mai tare pozăla pagina de autor, iar poza chiar corespundea realităţii. De realitatea aia mă bucuram fără neruşinare eu. Sân Bizar este zâna cu care am experimentat toate fanteziile mele legate de sâni şi nu numai.

Când m-am plictisit, am început să caut altceva. Fete fără poze în pagina de autor. De obicei, fetele urâţele nu-şi afişau pozele, nici măcar prelucrate în photoshop, ci mai degrabă chestii haioase luate de pe net. Reuşeau chiar să mă incite rău de tot uneori, pentru că se ştie: fetele urâte sunt inteligente şi inventive. Aşa că locul lui Sân Bizar fu luat de o fătucă negruţă, cu sânii ca două întrerupătoare, dar deşteaptă foc şi, pe deasupra, expertă în sex oral.

Gândurile îndreptate spre aventura mea bizară m-au îndepărtat cu totul de subiectul discuţiei de la masă. M-am ridicat şi mi-am împleticit picioarele spre ieşire. Rucsacul plin cu cărţi îmi cam rodea umerii. Fusese o zi reuşită. Pe lângă cele cumpărate, şterpelisem trei cărţi de la Polirom, două de la Humanitas şi una de la All. Ultima nu că m-ar fi interesat prea tare, dar îmi căzuse sub mână, arăta bine şi avea o super copertă roşie, lucioasă. Mai ştii, poate îmi va prinde bine la vreo zi de naştere.

Vasile

Chiar dacă a împlinit deja 27, la felul cum se comportă, ai zice că e un adolescent chinuit de frecvente poluţii nocturne. Mutra lui parcă ar fi luată de pe coperta cărţii „Chipuri şi măşti ale tranziţiei”, dar el nu ştie asta, nu-l interesează. L-ar interesa dacă Pleşu ar moşteni o avere fabuloasă, şi-ar înşela nevasta, sau, în cel mai rău caz, s-ar îmbăta mangă la o recepţie. În schimb, Vasile citeşte în fiecare zi revistele mondene şi visează la celebritate, la restaurante luxoase, la vacanţe pe riviera franceză. Visează la un iaht cu DVD, plasmă, frigider şi fete. Până una alta, umblă dimineţile prin redacţie cu revista în mână, fluturând-o deasupra capului:

 - Un cancer la sân? O SIDA? O ciroză? Un avort spontan? Nimic la orizont? Ce mai băgăm pe prima pagină?

Dinţii lui Vasile sunt mari şi zimţaţi. Mai ales cei din faţă. Când e binedispus şi râde, Vasile aduce a şobolan roşcat, iar când e supărat, ne fixează cu ochii săi albaştri, spălăciţi. El e şeful. Depăşise perioada fornetti, tricouri kenvelo cumpărate la discount, cafea de-un leu. Acum mănâncă la McDonald's şi îşi ia haine de la Zara. În ultimul timp, urmărim tot mai des scene în care Vasile încearcă să arate cât de priceput şi inventiv poate fi şi cât de lipsiţi de imaginaţie suntem noi, ceilalţi.

 - Mai avem nevoie de o pizdă pentru pagina 10! urlă Vasile din celălat capăt al încăperii şi toată lumea încearcă să găsească una potrivită.

Seara vreau să dau o raită La Castel. Sper că-l scot şi pe Vasile, poate-l trag de limbă. Vreau să aflu dacă-mi măresc salariul, după cum mi-au promis. Trei beri şi Vasile toarnă tot.

 - Hai, zic.

 - Taci, băi, să-i bat pe ăştia, eşti prost! e prins în Egyptian Tale şi nu-şi ridică nasul din monitor. O taxăm pe Geanina că n-a venit la gala premiilor, ai?

Dau a lehamite din mână şi mă îndrept spre ieşire.

 - Stai, băi, că merg! sare el, când închideam deja uşa metalică de la intrarea în sediul redacţiei revistei la care mă angajasem de şase luni şi unde speram să rezist cât mai mult. Cum n-ar fi, 2000 de lei nu se iau din drum. Iar dacă îmi mai dau 1000, mă bag la rate şi îmi cumpăr casă, chit că voi scrie singur jumătate de revistă: editoriale, interviuri, bârfe, horoscop.

La Castel – nimeni cunoscut, terasa – goală. Ne aşezăm la o masă lângă drum. Chelneriţa vine îndată. Cam bondoacă.

 - Ce mă enervează, parcă-ar şterge podeaua cu fundul, mormăie Vasile.

Peste câteva minute, ne-aduce comanda. Aşa de bine s-a priceput să-i deschidă lui Vasile sticla că ţâşni spuma fontan. În jurul sticlei se făcu imediat o băltoacă mică. Bondoaca se uită urât la Vasile:

 - N-ai putut să pui şi tu repede gura!

Apoi, Vasile mi-a povestit toate secretele şi cine ia banii ce mi se cuvin pentru articolele exclusiv web, şi că mărirea de slariu se amână până la Crăciun.

Când i-am zis că plec mi-a răspuns că rămâne cu bondoaca. Am răsuflat uşurat.

A doua zi a întârziat vreo două ore. Directorul scotea flăcări pe nări. Când a apărut în sfârşit, lui Vasile îi lipsea un dinte mare şi zimţat din faţă.