1.
N-aş fi bănuit nici într-un milion de ani ceea ce avea să mi se întâmple în seara aceea. La un moment dat stăteam ghemuit pe podeaua în şah, undeva într-un colţ întunecat ascultându-mi bătăile inimii şi deopotrivă fâşâitul unsuros al creaturii. Am privit. Silueta conică se decupa în lumina încăperii anterioare şi pentru o secundă am crezut că nu se va întâmpla nimic special în seara aceea. Dar m-am înşelat. O, da, s-a întâmplat ceva foarte special.
Nu avea de gând să mă menajeze; Şi-a întins limboaca puternic irigată în acea circumstanţă, şi-a încolăcit-o în jurul taliei mele şi m-a târât în grădină.
* * *
Totul s-a petrecut sub clar de stele... În grădină am un copac uriaş şi oarecum mov căruia nu-i găsisem până atunci nicio întrebuinţare pertinentă. Dar avea, o, da.
Am privit-o migrând către coroana copacului respectiv, lăsând în urmă nelipsita dâră de mucus sclipitor şi deasemeni trupul meu despuiat ţintuit la pământ de impresionanta limbă.
S-a postat pe o creangă puternică lăsându-mă să atârn în gol cu cinci metri deasupra solului. Şi au început să curgă bale; Bale de o vâscozitate la fel de greu de trecut cu vederea ca şi un individ în baie – pe post de suport pentru hârtie igienică.
S-au prelins dintre fălci în jos, pe limbă, şi m-au învelit cu afecţiune. Erau călduţe. Exact, şi pe urmă, folosind limba pe post de scripete, s-a coborât lent, până am ajuns la acelaşi nivel. Să tot fi fost zece metri între noi şi sol.
Exact, şi pe urmă am început să ne rotim, împletind graţios fascinantul muşchi. Am ajuns strâns lipit de pielea sa verde şi roşie. Nu a urmat nimic sexual. A început să toarcă precum o pisică. Eram oripilat.
La un moment dat am adormit. Nu pot să zic decât că am avut noroc.
* * *
Actualmente pot fi găsit pe planeta Hammera. Hammerienii sunt nişte creaturi de treabă, pe cuvânt. Arată de parcă ar fi viermi uriaşi, doar că n-au inele şi coloritul lor este deosebit de fascinant. Pielea veşnic lipicioasă, verde şi roşie, e acoperită ici şi colo cu „tribale” ce noaptea capătă nuanţe foarte aprinse. În rest, doi ochi mari, ovali şi negri, o gură blindată de dinţi ascuţiţi, o coadă mică şi un stomac rotund. Exact ca nevastă-mea.
* * *
Apropo, nevastă-mea mi-a dăruit 35 de copii în urma acelei experienţe traumatizante care de fapt era copulare. Îi ţinem în dormitor, într-o piscină umplută cu apă hammeriană. Arată ca nişte mormoloci dar îmi sunt simpatici. Se vântură cât e ziulica de mare în universul lor pueril, doar la câţiva metri de biroul meu.
* * *
Eu sunt de origine pământean. Mă numesc Steve Wallace. Aici pe Hammera nu se măsoară timpul, aşa că nu vă aşteptaţi la repere cronologice exacte.
Am eşuat cu nava Monicve (am avut o pisică pe Terra pe care o chema aşa) pe una din plăjile hammeriene în urmă cu nici prea mult şi nici prea puţin timp. În prealabil rătăcisem zile şi nopţi în ceea ce s-a dovedit a fi unicul ocean Hammerian care, în treacă fie zis, ocupă jumătate din suprafaţa planetei.
* * *
Echipajul era alcătuit din mine, deci, n-am avut bătăi de cap. Exact, şi eu nu sunt de profesie „mecanic”, aşa că în momentul critic, când Monicve a tras linie şi n-a mai ascultat decât de vocea hazardului, mi-am făcut cruce, am stins lumina şi m-am legat de saltea.
Cu mult timp în urmă, pe când planeta Terra exista iar eu păşeam zilnic pe scoarţa ei, trăiam liniştit împreună cu pisica mea Monicve în orăşelul nostru drag unde tot timpul mirosea a flori şi ploaie. Starea planetei nu era excelentă însă ar mai fi rezistat ceva timp, zic eu.
* * *
Pe data de 2 octombrie vieţile tuturor pământenilor aveau să se schimbe radical. Nu pot să zic decât că am avut noroc.
E vorba despre 2 octombrie 2009, cu mult, mult timp în urmă. Ca de obicei, Terra era populată de toţi nebunii, normalii, sudorii, saxofoniştii, dansatoarele exotice, budiştii, anarhiştii, claustrofobii, avocatele, maicile, fotomodelele, zidarii, filosofii, pictorii, debarasorii, oligofrenii, sportivele, kamikadze, scepticii, habotnicii, anticarii, culturistele, nimfomanele, poetesele, secretarele, orbii, retardaţii, imbecilii, graşii, urâtele şi snobii.
Ca de obicei, aceştia coexistau într-o oarecare armonie cu animalele şi plantele. Pe scoarţa terestră ţopăiau canguri, înotau guvizi, sâsâiau şerpi, se târau limacşi, planau şoimi, bâzâiau muşte, migrau gâşte, se tolăneau lei, se luptau cocoşi, crocodili se tăvăleau în noroi, cameleoni îşi schimbau culoarea...
* * *
Exact, şi junglele erau verzi şi luxuriante şi la polul Nord era frig. Unii cuceriseră Everestul, alţii flămânzeau. Continente, naţiuni, oraşe, străzi, râuri, mări, oceane, lacuri, blocuri, automobile, maşinării şi fuste scurte. Un amalgam fără sfârşit. Un amalgam nebun. Uneori, să trăieşti pe Pământ era un lucru atât de fascinant încât te paraliza.
Alteori era un căcat. Şi aşa mai departe.
* * *
Exact, iar eu am distrus tot. Inclusiv budiştii, secretarele, cameleonii care îşi schimbă culoarea şi fustele de orice gen.
Eu am fost.
2.
Pe data de 2 octombrie 2009 s-a petrecut ceva foarte interesant. M-am trezit la ora şapte dimineaţa mahmur şi m-am clătinat. Am mers la wc. Am hrănit-o pe Monicve cu granule de curcan. Exact, şi apoi m-am bărbierit.
* * *
La ora opt răsuceam cheia în broască prin exterior. În stradă domnea agitaţia şi frigul, aşa că am tras fermoarul până sus de tot, am cufundat mâinile-n buzunare şi mi-am văzut de drum.
Am mers pe marginea trotuarelor privind culmile clădirilor, privind chipuri, privind în vitrine şi în ecranul telefonului mobil.
Am băut cafeaua într-un local călduros, am fumat şi am răsfoit ziarul. În staţia de tramvai am schimbat câteva vorbe cu un individ a cărui nume nu îl cunoşteam şi încă nu îl cunosc. Şi pe care aveam să-l ucid. Îmi pare rău.
- Mai lucrezi acolo?
- Da, i-am zis.
- Am auzit că au desfiinţat corpul B în urma unui control sanitar.
- E adevărat, i-am zis.
- Şi l-au dat afară pe Timmy?
- A demisionat, i-am zis.
- A, da?
- Da.
* * *
Am mers şase staţii cu un tramvai pe care aveam să-l distrug. Majoritatea aveau expresii mohorâte, întru-cât şi-ar fi dorit să mai rămână câteva ore sub plapumă. La fel şi eu. Aveam o expresie mohorâtă.
Radiatoarele din tramvai erau defecte sau pur şi simplu nu erau pornite. La curbe fiarele gemeau şi scârţâiau, fapt ce sporea şi mai tare senzaţia de ger implacabil.
Doi indivizi au schimbat o constatare:
- E frig de mori.
- Mi-au îngheţat urechile, a spus celălalt.
* * *
Am aşteptat la semaforul pe care aveam să-l distrug. Îmi pare rău.
* * *
Exact, şi deasupra uzinei erau adunaţi nori cenuşii. L-am salutat pe paznic şi pe încă doi indivizi care fumau cu nasurile roşii. Am traversat curtea asfaltată şi am intrat pe o uşă mică din spatele parcării.
De vreun an de zile, săptămânal, de luni până vineri, trăiam acelaşi film prost făcând aceleaşi gesturi mecanice, schimbând aceleaşi vorbe banale, pornind şi oprind aceleaşi întrerupătoare verzi într-o uzină monumentală din care practic nu pricepeam nimic.
* * *
Acelaşi vestiar cufundat în miros de transpiraţie şi şosete. Am îmbrăcat aceeaşi salopetă verde şi mi-am potrivit pe cap aceeaşi cască de protecţie galbenă cu dungi şi mai galbene.
Nu am avut nicio premoniţie care să-mi afecteze tradiţionala proastă dispoziţie. Colegii aparent bine-dispuşi schimbau aceleaşi ostilităţi cu conotaţii obscene care întotdeauna aveau acelaşi haz grotesc şi stenic deopotrivă.
- Bobby, se mai fute mă’ nevastă-ta?
- Luate-ar dracu, zise Bobby.
- Nu bă, prostule, cu tine..., că te văd cam trist de ceva timp.
Mi-am aprins o ţigară şi am plecat la treabă. La ora 08:43 trebuia să pornesc întrerupătorul numărul 26. Aveam o listă prinsă în clip-board alături de alte câteva hârtii şi un pix cu pastă roşie. La 08:52 am apăsat întrerupătorul nr. 2.
* * *
Mă fâţâiam pe coridoare, scări şi terase metalice încercând să ajung în timp optim la următorul întrerupător. De obicei eram prea pilit cu bere ca să ajung la timp; Uzina aia afurisită era ca un afurisit de labirint. Avea chiar şi un afurisit de minotaur. Un individ gras cât un rinocer, păros, ochelarist, unsuros, fumător şi ca însuşire spirituală..., bănuiesc că se odihnea noaptea pe saltea cu atât mai bine cu cât în timpul zilei reuşea să facă pe cât mai mulţi inşi să-şi iasă din pepeni.
Prima dată când am ratat un întrerupător am fost sigur că o să am a face cu figura acestui personaj de basm prost. Dar nimeni nu mi-a zis nimic. Povestea s-a repetat. Berea curgea şi odată cu ea, numărul întrerupătoarelor ratate.
Peste vreo lună m-au prins. Individul ăsta slinos şi molcom s-a apropiat de mine cu podeaua vibrându-i sub tălpi...
Deja mă gândeam în ce zonă a corpului aş fi putut să-l lovesc. Presupun că acest fapt nu dă bine la dosarul distrugătorului planetei. Dar tipul era sub orice critică...
- Ascultă, Steve, ... nu mi-o lua în nume de rău: Dacă cumva se întâmplă vreodată să ratezi un întrerupător, ai face bine să nu bifezi contrariul. Ai putea aduce fabrica în pragul falimentului.
* * *
Destul de politicos. Dar: Mă încercau fel şi fel de resentimente. Eu bifasem întotdeauna impecabil.
- Uite, adăugă scormonind în pachet după o ţigară, spre exemplu, în situaţii limită, se pot face verificări la o maşinărie care figurează în calendar ca fiind oprită şi astfel, intervenţiile se pot desfăşura în completă securitate. Pricepi?
- Cred că da.
Mai târziu am aflat că minotaurul îmi ştia de frică. Am fost foarte satisfăcut să aflu acest lucru. Chipurile fusese martor la singura scenă care mă pusese iremediabil în ochii tuturor, într-o lumină nefastă.
În vestiar aveam atârnat un sac de box şi uneori, înainte sau după program, obişnuiam să-i mai frig un pumn-două. Într-o bună zi, pe când boxam cu patos sub influenţele alcoolului, un coleg imbecil s-a apropiat şi mi-a tras în joacă cu o bară de plexic în spate. S-a petrecut într-o secundă: I-am aruncat un picior în piept şi s-a prăvălit peste uşa de la baie scoţând-o din balamale şi prăbuşindu-se ulterior împreună pe asfaltul rece.
* * *
Exact, şi de când am aflat că aş putea să rănesc pe cineva din imprudenţă, am început iarăşi să dau tot ce am mai bun, ajungând astfel la timp la fiecare întrerupător.
Continuam să beau însă aveam un plan. În intervalele de o oră, în loc să lenevesc în vreo magazie mohorâtă dezlegând integrame, bând sau jucându-mă pe mobil, alergam după localizarea întrerupătoarelor care se succedau rapid şi desenam hărţi şi strategii.
Vreme de o lună n-am ratat niciunul. Apoi, încet-încet, dezmăţul a răsărit din cernoziomul monotoniei. Azi o ratare, mâine două, poimâine patru şi aşa mai departe.
Într-o zi am plesnit-o. Ştiam că într-o zi se va întâmpla. Nu atât că ratasem mai bine din jumătate de întrerupătoare verzi... Obişnuiam să apăs la ore nepotrivite. Era distractiv.
* * *
Minotaurul m-a vizitat în pauza de masă cu referatul gata făcut. Mâncam o conservă sau ceva similar.
Am citit. Îmi tăiaseră un salariu şi primisem un ultimatum pe motiv că pe data de x pornisem întrerupătorul 11 la ora 14:28 în loc de 14:31.
Foarte haios.
În schimb inundasem subsolul.
* * *
Exact, iar pe 2 octombrie 2009, am prins întrerupătorul 5 în ultima secundă. Apoi am alergat până la scări, am coborât în grabă, am încălecat o bicicletă (noul plan) şi am pedalat nebuneşte până la întrerupătorul numărul 46.
Odată m-am plâns inginerului.
- Există intervale de mai puţin de două minute.
- Ai timp berechet, mi-a spus.
* * *
Au urmat cincisprezece minute de respiro. Am coborât la subsol fumând şi am observat că nu funcţionau două tuburi fluorescente de importanţă maximă.
Am aprins lanterna şi am orbecăit după întrerupătorul numărul 30. Învârteam raza de lumină şi dădeam de ziduri netencuite, şobolani curioşi, pânze şi conducte stranii.
Undeva se zărea un bec atârnat de plafon. Am stins lanterna şi am alergat până acolo. Transpirasem. Am dat mâneca la o parte şi am privit ceasul: 10:25. Apoi am privit lista: P.X. 30 – 10:26. ON.
Am căutat cu privirea un panou ajutător. Am fost nevoit să mă urnesc din loc şi să-mi pun mintea îngheţată la contribuţie. În acel moment am reuşit pentru prima dată să pricep harta profesională.
Căutam CAMERA ZERO.
* * *
Am ridicat încetişor privirea de pe hârtie şi am zărit o clanţă. Am mai ridicat-o un pic şi am zărit un scris destul de mov: CAMERA ZERO.
* * *
Această încăpere sinistră măsura patru metri pătraţi şi conţinea un pat, o măsuţă cu sertărele şi un întrerupător verde pe care scria cu galben „30”. Şi un neon.
Am apăsat, după care am privit ceasul de la mână: 10:28.
Apoi lista: P.X. 30 – 10:26. ON.
După ce am inspirat adânc mi-am lăsat oasele să se odihnească pe marginea patului de o persoană învelit cu un pled albăstrui în carouri. O ţigaretă a fost arsă la capăt şi o mână curioasă a fost întinsă către mânerele sertarelor.
* * *
Exact, şi în cel de sus am găsit o revistă porno. Se chema „Lesbiene dulci” şi data din 98. am aşezat-o pe genunchi şi o mână a fost întinsă către prohab.
M-am hlizit la fetele alea câteva minute şi la un moment dat am ajuns la ultima pagină. O puştoaică brunetă cu ochi verzi de viţel şedea goală pe un butoi din lemn şi privea în jos. I-am privit privirea şi am găsit că este cea mai frumoasă privire ce-mi fusese dat să văd până atunci. M-am masturbat lent şi am ejaculat pe jos. Nu pot să zic decât că am avut noroc.
* * *
În sertarul de la mijloc am găsit o Biblie. Nu am atins-o. M-au cuprins furnicăturile şi o depresie usturătoare, senzaţii ce m-au convins că sosise timpul să-mi dau demisia.
Un optimism fără de margini s-a instalat atunci în creierul meu acoperit de o cască galbenă cu dungi şi mai galbene. Aveam să mă duc la pescuit, la plajă, la ţară, la munte, la bunici...
Am început să râd.
Apoi s-a deschis ultimul sertar şi am găsit o coală A4 destul de şifonată.
Iată ce scria pe ea:
„Întrerupătorul 30 porneşte apocalipsa.
P.S. Există o Biblie în sertarul de la mijloc.
Minsk Vivaldi, 2 octombrie, 1445.”
Apoi am auzit o explozie teribilă şi am rămas înlemnit în beznă.
(...)
5.
Iată cum m-am contactat din nou la realitate în oceanul Hammerian; Priveam ca de obicei crăcile verzi (şi erau verzi pentru că farul era verde) şi juisam în ţăcăneala mea „beatificată”.
A început prin a emite clicuri ascuţite. Pe urmă s-a aprins: Radarul. O reprezentare grafică a unui cerc cu diametrul trasat. HAMMERA.
Ideile s-au pus din proprie iniţiativă cap la cap şi am reuşit să-mi amintesc propriul nume şi să vomit.
* * *
Azi am avut un nou episod de bucluc împreună cu nevastă-mea. Scriam în curte sub cerul hammerian galben şi i-am auzit burta lipicioasă...
Într-o secundă şi-a încolăcit limboaca în jurul taliei mele şi m-a târât cu violenţă... cu tot cu pix. Mi-am julit zdravăn rotula dreaptă.
La un moment dat ne-am oprit şi m-a pasat unui alt hammerian. Aceeaşi poveste: Am schimbat în jur de 10 bucăţi.
Ultimul individ care mă târşâia din lac în puţ a fost urmat de ceilalţi părtaşi ai acestui joc căruia n-am reuşit să-i atribui ioc de explicaţie.
Ajunşi în „piaţa centrală” m-au cocoţat pe un piedestal micuţ şi m-au eliberat. I-am privit roind în jurul meu şi plescăind cu patos. Erau sute. Mi-am zis că e un soi de ritual.
N-am banghit niciun deznodământ; pur şi simplu şi-au pierdut interesul şi s-au târât, lăsându-mă acolo singurel şi vâscos.
* * *
Când am intrat în biserică arătam fix ca un proxenet. Şi le-am zărit fundurile. Două la număr. Unul dintre ele şi mai exact cel negru, aparţinea unui preot. Celuilalt nu i-am putut atribui nicio semnificaţie. Cei doi indivizi se pupau cu mocheta în faţa altarului. Exact, şi s-au întors simultan ca să privească intrusul, adică pe mine, proxenetul. Preotul era într-adevăr preot şi când m-a zărit i s-a înfoiat barba şi bulbucat globii oculari. Celălalt era o femeie urâtă în jurul vârstei de 30, cu păr galben şi faţa suptă. Când m-a văzut i s-a supt şi mai tare.
Eram foarte bine dispus, surâdeam.
- Pace vouă, pământenilor gingaşi! am spus.
Mi-am dat din start seama că gagica era cam dusă cu pluta.
- Vii cu gând bun? M-a întrebat.
- Păi..., din moment ce am folosit cuvântul „pace”...
* * *
Da, gagica avea probleme la ora 12. Îi fumega scufiţa.
- Eşti Ucigăl-Toaca? M-a întrebat.
- Sunt Steve, Steve Wallace, am zis, dar îmi puteţi spune cum vreţi.
Preotul s-a ridicat şi a făcut 2 paşi spre mine, după care a întins braţele în lateral în stil melodramatic.
- Ce se întâmplă afară? A vrut să ştie.
- Păi, ce să se întâmple? Am răspuns înlăturând o scamă imaginară de pe tricoul meu argintat..., s-a prăbuşit tot oraşul şi toţi oamenii se pupă cu asfaltul.
- Se pupă cu asfaltul?! S-a mirat gagica.
- Adică au dat ortul popii, ce n-ai înţeles?
- Ortul??!!
- Pfoa, am zis. Au arestat frizerul..., acuma pricepi?
- Tatăl meu era frizer, a şoptit ea stupefiată.
* * *
Popa s-a căţărat în turlă şi a vegheat prăpădul pentru un sfert de oră, timp în care am făcut cunoştinţă cu ştrulubatica...
- N-ar fi mai bine să te ridici de pe jos? Am întrebat-o.
N-avea nicio busolă; i-am oferit braţul iar lănţoaiele au zdrăngănit violent sub privirea sa ceacâră.
- Steve! M-am prezentat.
Mi-a apucat mâna şi a rostit: Ivenia.
- Frumos nume..., nu eşti de prin partea locului, nu-i aşa?
Era hipnotizată de vestimentaţia mea. Ceva nu era în regulă...
- Ce inel fain! A zis în cele din urmă.
* * *
Preotul a coborât în grabă şi se vedea de la o poştă cât era de transpus.
- Pocăiţi-vă! A ţipat. S-A APROPIAT ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR!
- Mănânci căcat, a trântit-o Ivenia.
M-am pleznit peste frunte. Preotul a făcut o sumedenie de cruci şi ne-a binecuvântat.
- Sunt Părintele Miltiade şi vouă vă zic: (ne-a ţinut o predică lungă) Judecata de Apoi e foarte aproape. Împreună vom vieţui puţinul ce ne-a mai rămas întru rugăciune şi milostenie... Tatăl nostru Care Eşti în Ceruri...
- Stai în genunchi! Mi-a suflat ţăcănita.
Şi am îngenuncheat şi am recitat în cor „Tatăl nostru”. A fost mişto.
Miltiade a denumit fenomenul „Apocalipsă”. Am purtat o discuţie foarte lungă şi foarte interesantă. Mă simpatiza enorm. M-a poreclit „Călătorul” şi încă din prima seară a început să-şi facă planuri în legătură cu sufletul meu bun.
- Călătorule, tu ai suflet bun, mi-a zis, chiar dacă memoria ta îţi conduce trupul într-o necesitate negativă. Ai un creier sclipitor, o, tu Călătorule, şi tu ai fost ales defel să supravieţuieşti Apocalipsei întru Scopul Domnului Nostru. M-am temut şi eu, of, am crezut că voi ceda păcatului de a mă îndoi de lucrare şi o tristeţe fără de margini a pus stăpânire pe săraca mea memorie. Dar acum sunt fericit şi fericiţi vom fi cu toţii... Eşti fericit?
- O, da, sunt fericit, am răspuns.
O auzeam din altar:
- Am un flamingo în balcon, ce mănâncă?
- Aşa era de când o ştiţi? Am întrebat.
- Nuuu, era foarte tăcută şi timidă. Vindea lumânări şi iconiţe cât era ziua de mare. Schimbam două vorbe pe lună.
- Curios fapt.
- Keops! Iepuri mici şi iepuri mulţi, explica Ivenia.
* * *
În noaptea respectivă ne-am rugat continuu, vreme în care gagica a făcut avionaşe din hârtiuţele pentru lumânări şi le-a lansat prin biserică hlizind.
Dimineaţa am avut parte de cel mai fascinant spectacol de culori. Am ieşit toţi trei în faţa bisericii ţinându-ne de mână. Ruinele erau acoperite de un strat gălbui de sulf. Totul era acoperit de un strat gălbui de sulf. Cerul era mov şi chipurile noastre amorţite într-o grimasă care transcendea toate grimasele pe care le avusese omenirea până în acel punct.
Au răsărit două corpuri solare cu forme indescriptibile şi panorama a devenit sufocantă. Acum, în livingul sferei mele hammeriene... am lacrimi în ochi.
* * *
Au urmat seri filozofice... zeci de seri aprinse în care eu şi Miltiade ne împărtăşeam trăirile inimaginabile şi ne descriam stările indescriptibile în ambianţa magică a altarului. Femeia o lua razna. Când venea vorba de Ivenia, eu şi popa lansam tratate înflăcărate de un misoginism extrem de rafinat.
- Femeia şi Apocalipsa, ziceam eu jucându-mă cu „lânţişoarele”. Creierul ei se contrazice pe el însuşi. Incapacitatea femeii de a pricepe starea de existenţă atrage cu sine mii de incapacităţi care blochează canalele subtile ale sufletului, ceea ce, înseamnă crimă de suflet.
- Să priveşti o piatră, începea popa, cu ochi de femeie..., prin ochi de femeie... şi să nu pricepi decât textura practică a pietrei.
- Femeile adăugam eu, definesc totul prin sita ego-ului. În accepţia lor, piatra e un obiect bun de aruncat într-o direcţie.
- Ce bine grăieşti! Zicea Miltiade.
* * *
Într-o zi ne-a făcut-o; Mai nou ne ocupam de mecanică auto. Eu eram paralel, însă popa continua să mă surprindă cu dibăcia sa în domeniu.
Avea el o rablă şi mă trimitea pe străzile din apropiere să culeg piese rămase intacte de la celelalte automobile. Plănuisem să contactăm supravieţuitorii din celelalte biserici, care, în accepţia lui, ar fi fost complet neatinse ca şi a noastră.
Plănuisem să ne adunăm toţi cei care nu pupaserăm asfaltul şi împreună să trăim în rugăciune şi smerenie, citez: „puţinul ce ne-a mai rămas”.
Pătura de sulf se evapora complet prin jurul orei prânzului şi revenea la 6 seara. Ceasul meu elveţian era singurul instrument de măsurare a timpului de care dispuneam. Electricitate numai există în stare casnică şi prin urmare, exuberantul meu telefon mobil era ca şi mort. Până la urmă a pupat şi el asfaltul.
Aşa, cum vă spuneam; Într-o zi, după ore bune de muncă la automobil, mă întorceam cu Miltiade în biserică luminându-ne calea cu o lumânare de botez. Era în jur de 6 şi era întuneric şi începuse să se aşeze sulf. Se mai găsea un soare pe cer însă era prea mic ca să fie în stare să lumineze ca lumea. Şi era frig defel. Iar pe Ivenia am găsit-o în altar. Miltiade a avut o cădere nervoasă şi s-a văitat de inimă. Am rezolvat şi eu problema cum m-am priceput mai bine...
- Hai, dulceaţă, nu ştiai că femeile n-au voie în Sfântul Altar?
- De ce? S-a răţoit ea.
- Pentru că e prea sfânt pentru ele...
- Şi ce-o să păţesc?
- Vei ajunge în iad; zevzeco, asta o să păţeşti!
- Şi ce?
Am luat-o de-o aripă şi am condus-o în Pangar şi am aşezat-o pe un scaun. Stătea bosumflată.
- Te superi pe degeaba! M-am răstit la ea.
- Ba nu.
- EŞTI CRETINĂ? N-AI VOIE ÎN ALTAR ŞI CU ASTA BASTA! Vorbesc la pereţi?
- Sunteţi nişte răi! A izbucnit ea. Nici nu mă băgaţi în seamă! Staţi toată ziua amândoi şi vorbiţi şi vă distraţi şi râdeţi iar pe mine mă lăsaţi ca proasta să ard gazu.
* * *
- Ce? Io am râie?
- Uite, Ivenia, îmi pare rău că gândeşti în felul ăsta, dar noi avem treburi de rezolvat a căror importanţă capitală îţi este mai mult decât incomprehensibilă.
- Intelectualii curului! A concluzionat.
I-am promis părintelui că voi monta uşi altarului şi chiar asta am făcut. Ivenia s-a ofticat cumplit. Pe tot parcursul lucrării m-a disperat cu tot soiul de poveşti aberante. Una dintre ele suna cam aşa:
- Am un milion de dolari la bancă. Într-o zi voi deschide cu ajutorul lor un parc de distracţii pentru oameni fără simţu’ umorului. Oameni încruntaţi se vor da în carusel iar alţi oameni bucuroşi îi vor privi pe oamenii încruntaţi şi se vor distra privindu-le ridurile de pe frunte. Iar alţi oameni trişti se vor întrista şi mai tare, privind oamenii bucuroşi cum râd de oamenii încruntaţi cum mănâncă vată de zahăr. Iar alţi oameni fericiţi...
- Cred că am înţeles ideea.
Asudat, aplecat peste un borcan de cuie îndoite, gagica mă freca la icre cu poveşti şi întrebări.
- De ce au murit toţi oamenii în afară de noi?
- Pentru că a venit Apocalipsa, i-am răspuns.
- A! Şi... de ce este ceru’ roz?
- Pentru că a venit Apocalipsa, i-am răspuns în timp ce prindeam o balama.
- A!
* * *
- Pe tine cum te cheamă?
- Steve Wallace.
- Şi de ce eşti îmbrăcat ca un dobitoc?
- Pentru că a venit Apocalipsa...
* * *
Miltiade a reuşit să încropească un automobil funcţional care avea aspectul unui prototip neinspirat. Ivenia a fost foarte încântată când a aflat că o luăm şi pe ea.
- URA!!! Ne plimbăm cu maşina!
Am aşezat-o pe banchetă. I-am dat brăduleţul parfumat să se joace şi mi l-a aruncat în faţă. Nimeni nu mai era ca noi; colindam ruinele şi făceam slalom printre rămăşiţe. Trei corpuri solare ne zâmbeau din direcţii diferite iar tăcerea strivitoare a dezastrului ne şoptea poezii despre Paradis.
- Ziceţi şi voi ceva! Puse Ivenia capăt tăcerii nostalgice înainte să se transforme în lacrimi sfâşietoare. Ce-i cu liniştea asta, cine-a murit?
Jos pălăria.
* * *
- Unde mergem?
- La biserici, i-am răspuns.
- Ce să căutăm acolo?
- Oameni vii ca şi noi, i-am răspuns.
- Şi ce să facem cu ei?
- Să ne împrietenim cu ei.
- Cu mine de ce nu vă împrieteniţi?
...
* * *
În prima zi am fost la două biserici şi n-am găsit pe nimeni. La celelalte nu se putea ajunge cu maşina deoarece străzile erau blocate.
La întoarcere ne-a prins sulful iar ştergătoarele nu funcţionau... şi ne-am rătăcit. Oricum, popa conducea groaznic. Tipa a trântit-o din nou şi nu m-am mai putut abţine să nu râd;
- Auzi, preasfinţite? Da’ matale ai carnet de conducere?
* * *
Era cam nasol în „sălbăticie”. Rămăseseră foarte puţine stele; atât de puţine încât le puteai număra.
Am rămas în maşină şi când a adormit popa, Ivenia s-a oprit din trăncănit. O linişte mormântală.
Pe la 2 noaptea sulful s-a evaporat şi m-am deşteptat din aţipeală cu un deget în urechea stângă.
- Steve! A şoptit ea.
- N-ai somn?
- Uite! S-a topit sulfu’!
Am ieşit sub cer şi am numărat stelele: 24. Era foarte întuneric iar Ivenia mă ţinea de braţ. Nu ne puteam vedea chipurile...
- Steve! (şoptea drăguţ)
- Ce mai vrei?
- De ce au mai rămas doar douăş’ patru de stele pe cer?
Am oftat şi am răspuns.
- Nu ştiu, Iv, habar n-am...
- Îţi zic eu de ce; pentru că a venit Apocalipsa.
6.
Am făcut-o de oaie în noaptea aia, mi-am vândut sufletul.
Ivenia mi-a mărturisit următoarele, în timp ce stăteam zgribuliţi pe nişte bucăţi de zid:
- Steve, mi-a şoptit, mie îmi vine să plâng tot timpul de când nu mai aud păsărele ciripind. Dar nu mai am lacrimi, ştii de ce?
- De ce? Am şoptit. Pentru că a venit Apocalipsa?
- Exact d’aia!
- Şi hai să-ţi mai zic ceva; mi-e frică tot timpul... Când a venit Apocalipsa şi făceam metanii cu popa şi se zguduia tot pământul, am ridicat capu’ şi m-am uitat pe fereastră. Ştii ce am văzut?
- Ce?
- Bulgări de foc care cădeau din cer. Şi am auzit ţipete îngrozitoare de copii. Şi de atunci mi-e frică tot timpul.
- De ce te temi?
Încă... îi mai aud glasul sugrumat şi simt bezna şi frigul de pe Terra. Mă strângea puternic de mâna stângă cu mânuţele ei scheletice şi îmi zicea de ce se teme...
- Pentru că va mai veni o Apocalipsă special ca să ne ia pe noi trei.
Şi ne-am dat cap în cap. După care ne-am sărutat şi mi-a plăcut extrem gustul buzelor ei subţiri şi mov. Şi i-am pus pe deget inelul Minotaurului, după care m-am aşezat peste ea şi ne-am mângâiat cu destulă pasiune încât să ducem la bun sfârşit ideea. De ce am făcut asta? Exact, pentru că a venit Apocalipsa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu