Poeme de Dan Cristian Iordache

ce chestie şi viaţa


ce chestie şi viaţa
m-am trezit exclamând scufundat
pe trei sferturi în cada cu apă
(revelaţie care se poate privi lejer
cu superioritate)
mi-am acoperit ochii cu alţi ochi
urechile cu liniştea curgătoare
m-am confruntat cu expansiunea dorinţei
către implozie
când am înţeles că iubirea e un fel
de creaţie
poate singura absolut personală
înaintea neantului imun
şi decolorat
şi am pus mâna pe toate gurile
căscate ca nişte mirări nesfârşite
totuşi avide

am zis pentru-o clipă că numai acesta
poate fi
dumnezeul în care crede-o pisică atunci
când toarce
sau micul păianjen
ce-a prins în mreje stropul de rouă

(acum într-un fel îmi vine să râd)

nu am păţit nimic desigur
nu m-am iluminat
n-aveam nici un nimb în oglinda ceţoasă
când am îmbrăcat halatul albastru
aveam doar o simplă tristeţe
ca un vitraliu pe inimă prin care poţi cerceta
în incubator
stadiul fiinţei nude dintre cuvinte
imagini gânduri
şi altele.



de când ai venit


merg cu trenul în fiece noapte
merg
întins pe-o canapea
am ajuns să mă rog
la cineva
care nu ştie aproape nimic:
în cuib e oul de vrabie
lasă-l
lasă-l să mai stea un pic pentru că
merg cu trenul în fiece noapte
merg
întins pe-o canapea plutitoare
am început să visez un ţânc
ghemuit
într-o istovire
sub soare viaţa e un Titanic
scoate fum are un candelabru
mare
orchestră
nu mă lăsa
fără speranţă fără puterea
de-a îmbrăţişa lumina întâmplătoare.



patruzeci şi ceva


nu pot spune exact când
e noaptea
luna
şi nici chiar anul în care te schimbi
în cafeniul frunzei
când te laşi pe vine
cedezi
din piele ţi se strânge dimineaţa
tu ştii dar nu vei spune nimănui
poate ironic sau poate nu
pe urmă
vei mai avea de trăit câteva decade bune
cu acest cuţit pe masă.



beam bere la pet ca şi cum
in memoriam Doru Vieru


ceva mă îndemnase în zilele acelea
călduroase să-i îmbrac pielea umedă
palmele umflate
terminate cu unghii masive
barba încărunţită
traiul ticsit de urlete moi

acum înţeleg de ce
cu fervoare
sunt trist pentru că e toamnă
vasul coclit
frunza galbenă e curată

memorez ultima lui poezie
într-un marş răguşit
pentru că era fetid ca un zvâcnet
în carotidă de viu
şi devenise-o scânteie
de care-aş fi putut auzi că s-a stins
dar e nesigur

Doru Vieru rătăcea
cu mine printr-o după-amiază din vis
avea ochii puţin albaştri
beam bere la pet
ca şi cum universul putea să dispară.



cât sunt încă viu


aştept să vie ceva
mai mult decât
salariul
amintirile
să se ridice norii
gunoiul
să vând sau să cumpăr
să mă curăţ să plec
să deschid uşa larg şi să fie
toamnă
sau seara să iert
şi să repet
pentru tine doamne
aştept
să vină pacea peste catafalc
o cascadă
aştept rechinii
triunghiulari să cadă
să se transmită la ştiri între fălci
cum respir
aştept să mă strângi
să mă storci
suculent vineţiu aştept iubirea cu cap
de mort
siniliu
ceva să se întâmple aştept
cât sunt încă viu.



guernica


aproape că nu îmi vine să cred că a trecut
secolul trecut
si ceva substanţial din ăsta nou

când la semafor
dau cu spatele mă sperie Picasso
lângă el o fată se bâţâie pe cha cha

în esenţă sunt un timid paşoptist
slinos
lesne de ucis în masă cu un lasou

hămesit congelat bombardat
gazat cu cyclon b
ochei sunt un hipiot jerpelit

dar cel mai important lucru din secolul trecut
rămâne
idila tatălui meu cu tanti Adela.



frânturi


erai o fată eşti femeie
vei fi o bluză uitată pe-un spătar
de scaun
cu faţa la fereastră
când un alt eu
pierdut de mine
va rătăci
îmbrăţişându-ţi talia ca pe o glastră

erai o fată.



legendă


încă se mai scriu poveşti despre mine
nu-s gata
chiar dacă sunt ori prea ocupat
ori mahmur
ori plecat pe la ţară şi n-am
nici un chef de citit
mai circulă nişte motociclişti
prin găleata morţii
fac de două ori pe zi duş şi tot
nu mă botez odată cum trebuie
ba îmi spun
că dacă nu mă opresc o să îmi fie
mai rău ca înainte
mă zgârii pe stern iau un sac
din debara
mă îmbrac
dar tot nu ies din gura balenei
poate ar trebui să mai slăbesc niţel
în ultima vreme vorbesc
în şoaptă rău de tot
îmi spun că poveştile sunt pentru
pocăiţi iar eu
nu sunt în stare să dau piept
nici
cu dimineaţa fără o cafea sau două.



colţ cu Traian


pe strada Timpului 6
nesaţul vine trece
desface bate în geam

râsul tău copt
cum stăteai
cu mâna pe clanţă.



autoportret bine dispus


am crezut că voi schimba lumea
cu lumina din mine
dar m-am schimbat doar eu
într-un bărbat de 40 de ani superb
uşor supraponderal
ca o extensie a celebrului David
cu o grămadă de procese de conştiinţă
pe cale de a se finaliza
la curtea supremă
şi o umbră fericită ce se strecoară sub praf
pentru a sta în cap
cu capilarele perfect inundate.



africa


rămâne doar să crăp fără scandal
prin africa undeva
acolo ooh... ce bine ar fi
să primesc felicitările
într-un vas fisurat dimineaţa

când mă surprinde îngerul
lingându-mi cearcănele
să reconstitui
fericirea simplă fără viitor
şi fără catârul cu genunchii muiaţi

mă gândesc că absolut totul
poate părea un iad împuţit
cu gemete zvârcoliri teamă orgasmică
pentru ca apoi o singură rază de sănătate
strop prietenesc să lege iar zâmbetul.