În timpul acesta, la cîteva sute de kilometri depărtare de oraşul nostru, în camera ofiţerului de serviciu (COSU) din unitatea U.M. 01237, Tovarăşul Colonel verifică date din registrul de armament şi muniţie şi, concomitent, trage cu coada ochiului la televizor. Tovarăşul Colonel ocupă un loc la birou şi, alături de el, stă locotenent-colonelul Caius Tramontini, rezemat confortabil de spătarul scaunului şi căscînd. În COSU e cald şi reşoul de la picioarele patului scoate un bîzîit constant. Şi televizorul scoate un bîzîit mai subţire iar pe ecranul lui se dă ordin armatei de a ieşi din cazarme, pentru a doua oară în acea zi.
Tovarăşul Colonel închide nervos coperţile registrului de armament:
- Bă, ăştia cu Frontu’ lor sînt nebuni! zice.
- Ce, parcă numai ei? îşi întrerupe Caius căscatul.
- Păi ăştia ne dau ordine prin televizor, măi? Ce dracu’ o fi în capu‘ lor?
Tovarăşul Colonel se întrerupe pentru a stinge chiştocul în scrumieră, expiră fumul de ţigară pe nări şi zice:
- O să fie vărsare de sînge, Caiuse… Să vezi tu.
- Da, fii serios!
- Păi tu nu vezi?! Avem consemn pe unitate … avem indicativ de alarmă Radu cel Frumos şi ăştia ne scot pe stradă. Tu îţi dai seama ce poate să iasă?
- Măcar tu eşti OS-eu şi tre să fii aicea oricum. Da’ eu? Nu mai bine stăteam eu acasă frumos!...
- Măi, io vorbesc serios.
- Şi eu.
Urmează o pauză scurtă în care amîndoi tac şi privesc la televizor, pe urmă Caius zice:
- O să vezi că pe noi nici n-o să ne scoată în oraş…
- Eu ştiu? Dacă mă gîndesc la ce telefoane aiuristice am primit astăzi de la Statu’ Major… Orice-i posibil.
- Lasă-i, mă, şi pe ăia cu Statul lor Major cu tot, că-s habarnagii…
Tovarăşul Colonel pufăie pe nas şi redeschide registrul de armament şi muniţie. Citeşte ceva înăuntru şi zice fără să-şi ridice privirea:
- Tu îţi dai seama că în toată unitatea nu avem decît două tancuri care funcţionează! Restu’- s în reparaţie…
Caius îi aruncă o privire plictisită peste umăr:
- Dă-i mă în p...
Dar în acelaşi moment, telefonul din COSU începe să sune, acoperindu-l pe Caius.
- … şi pe ăştia. Că nici nu vreau să mai aud, la cît îs de ramoliţi…
Tovarăşul Colonel îi face semn să tacă, ridicînd arătătorul . Zice:
- Scuză-mă un moment.
Şi se adresează receptorului:
- Ofiţer de Serviciu pe unitate, locotenent-colonel Lăcrînjan, ascult.
- Să trăiţi.
- Da.
- Da.
- Am comunicat acum două ore.
- Ordonaţi?
- Ăă… Deocamdată, deocamdată nu.
- Am înţeles, să trăiţi.
Şi închide receptorul. Îşi ascunde faţa în palme şi strigă după Ajutorul Ofiţerului de Serviciu pe Unitate(AOSU), plutonierul Rădoi.
- Garganel!
Caius se întoarce înspre el pe jumătate curios, pe jumătate plictisit, dar Tovarăşul Colonel îi face semn să aştepte. Plutonierul Rădoi apare în prag şi ia poziţie regulamentară de drepţi:
- Ordonaţi!
- Hai, lasă poantele, zice Tovarăşul Colonel şi zîmbeşte. Vezi, dă o fugă în companie la ăştia de la Geniu şi vezi care-i atmosfera pe acolo. Şi dacă tot eşti acolo, vezi, întreabă-i dacă au veşti de ceva terorişti.
Plutonierul Rădoi e un tip la treizeci şi ceva de ani, cu o mustaţă subţire sub nas. Face o mină mirată. Zice:
- Ordonaţi?
- Auzi… Fă cum îţi zic. Du-te în companie la Genişti şi spune-le să fie pregătiţi în orice moment de un eventual atac terorist.
Tovarăşul Colonel ridică scurt din umeri şi continuă:
- Ordin pe regiment… de la Statul Major.
Face o pauză în care se amuză de reacţia plutonierului Rădoi, după care zice:
- Da’ vezi şi tu cum le zici. Bine?
Plutonierul Rădoi se întoarce şi dă să plece, moment în care Tovarăşul Colonel îl opreşte:
- Stai, stai! Vezi că tre‘ să fie acolo şi maiorul Cărăbuş, că doar avem consemn pe unitate. Să te duci la el şi să-i spui, să nu te duci la lent-colonel, bine?
- Am înţeles… zice plutonierul Rădoi şi pleacă.
După ce Rădoi dispare pe hol, Caius se întoarce cu totul spre Tovarăşul Colonel şi îşi reia mina curioasă. Cînd Tovarăşul Colonel îi întîlneşte privirea, zice:
- Ce? Lentu’ îi un panicat, tot se face pe el. Cărăbuş e mai calm, el… am fost cu el în aplicaţie şi ştiu…
Se întrerupe, deoarece Caius îl priveşte încă mirat.
- Ce te tot uiţi aşa la mine? zice.
- Ce-au zis ăştia de la Statu’ Major? zice Caius.
- A... Tovarăşul Colonel îşi duce o mînă la frunte. Păi, ce ai auzit. Să fim pregătiţi în orice moment de un eventual atac terorist.
Caius îşi dă ochii peste cap:
- Mda… zice.
- Eu ţi-am zis că o să iasă rău.
Crainicul televiziunii citeşte un comunicat către naţiune şi cei doi ofiţeri îşi întrerup discuţia pentru a-l asculta. După încheierea comunicatului, ia cuvîntul un revoluţionar în geacă verde de fîş, tocmai ajuns în studio de pe străzile capitalei. Revoluţionarul gîfîie încă. Tovarăşul Colonel zice:
- Nu-i de glumă la Bucureşti...
Caius îşi înghite un căscat şi-i aruncă Tovarăşului Colonel o privire plictisită peste umăr. Schiţează un gest prin care s-ar întinde după ţigările de pe birou dar apoi sună telefonul şi se răzgîndeşte.
- Da, zice în receptor Tovarăşul Colonel.
- Să trăiţi.
- Da.
- Am comunicat.
- Am înţeles.
- ‘nţeles.
Pune telefonul în furcă şi îşi acoperă faţa cu palmele. Caius se apleacă să-şi ia o ţigară din pachetul de pe birou, reacţia Tovarăşului Colonel îi întrerupe însă mişcarea la mijloc. Rămîne cu mîna suspendată în aer şi întreabă:
- De la Comandament?
- De la regimentul de tancuri… zice Tovarăşul Colonel.
Şi îşi lasă palmele să coboare încet pe bărbia pe care şi-o mîngîie o vreme gînditor.
- Trimit o coloană de blindate în oraş. Cică e lume strînsă pe podul din piaţă şi merg să asigure ordinea. Să aibă grijă să nu se întîmple ceva…
- Şi ce treabă avem noi cu ei?
- Ne-au informat că trec pe lîngă unitate… cică să nu-i confundăm cu terorişti.
- Aha… zice Caius.
Şi se apleacă peste birou după pachetul de ţigări dar zăreşte sticla la picioarele Tovarăşului Colonel şi îşi aminteşte că a uitat-o destupată.
- A răcit, sărăcuţa, zice. Poate ar mai trebui s-o mai frecăm un pic, să se încălzească.
Tovarăşul Colonel nu înţelege de prima dată şi se uită contrariat la Caius. Pe urmă înţelege. Zice:
- Poţi să bei în situaţia asta, acuma?
- Da’ ce are? În trei zile-i Crăciunul… zice, ţinînd sticla de gît. Sfintele sărbători de iarnă, dragule.
Şi ia o duşcă.
- Nu, serios. Bag-o la loc. Nu vezi cum mişună ăştia pe-aici! Acuma, atîta ar trebui, să te prindă careva de la Statu‘ Major. Şi io OS-eu. Îţi dai seama!...
Caius face o gropiţă în colţul gurii, după care pune dopul pe sticlă şi o astupă. Vîră apoi sticla într-o cutie goală de remi, închide capacul la loc şi se ridică alene. Zice din vîrful buzelor:
- Bine. Atunci mă duc să duc jucăria înapoi la locul ei.
Cînd zice jucăria, indică spre cutia de remi de la subţioară, apoi se răsuceşte şi pleacă înspre cancelaria lui. Se opreşte însă în prag şi se loveşte cu mîna rămasă liberă peste frunte. Zice:
- Ptiuu! Am uitat complet. Cît e ceasu’?
- Şi şapteşpe, zice Tovarăşul Colonel.
- Băi, la şi cinci trebuia să mă întîlnesc cu Ionci la poartă.
- Cu cine?
- Cu omu’ care îmi aduce porcu’. Nu ţi-am zis?
Tovarăşul Colonel ridică dezinteresat din umeri. Zice:
- Păi du-te acuma, că aici-i poarta.
- Nu, că la cealaltă i-am zis să ne întîlnim.
Caius se întoarce la birou şi aşează cutia de remi pe masă. Zice:
- Vezi că mă duc. Vin imediat.
- Bine.
Caius face un pas dar Tovarăşul Colonel îl opreşte.
- Da’, Caiuse. Vezi, ai şi tu grijă că, na… Nu se ştie niciodată.
- Da… poate o să dau peste vreun terorist la parcul auto, zice.
Îşi trage mantaua pe el şi pleacă.
Cînd rămîne singur în COSU, Tovarăşul Colonel se lasă să cadă în scaun şi revine la registrul de armament şi muniţie pe care începe să îl răsfoiască. În difuzorul televizorului se aude vorbind un actor, urmat de un poet şi de un general în retragere. Toţi fac pe rînd un apel către populaţie să vină să apere televiziunea împotriva teroriştilor. Tovarăşul Colonel îşi ridică ochii înspre televizor. Studioul din televiziune este suprapopulat. În spatele vorbitorilor se află un grup de bărbaţi în civil, cu banderole tricolore la braţ, dispuşi pe două rînduri. Deodată se aude o bubuitură care stîrneşte panică printre locatarii studioului şi oamenii cu banderolă încep să se împingă. Crainicul televiziunii se apleacă instinctiv, apoi îşi aranjează ochelarii pe nas şi vorbeşte în microfon:
- Stimaţi telespectatori, se trage pe holurile televiziunii.
Cineva strigă:
- La parter a explodat o grenadă!
- Stimaţi telespectatori, la parterul televiziunii a explodat o grenadă chiar în momentul emisiei…
- Se trage în televiziune! strigă cineva.
- Suntem asediaţi! strigă actorul.
- Cetăţeni ai Bucureştiului, veniţi în apărarea televiziunii! strigă poetul.
Tovarăşul Colonel îşi coboară privirea înspre registrul de armament şi muniţii.
E frig şi bate un vînt necruţător pe platoul unităţii şi Caius trebuie să îşi închidă nasturii şi să îşi ridice gulerul la manta. Tocmai se lasă seara şi un crepuscul cenuşiu învăluie brazii şi clădirea spălătoriei. Traversează trotuarul, trece pe lîngă un tab cu motorul pornit şi ajunge pe aleea cu castani. În stînga lui se prefigurează parcul auto care, în lumina obscură, arată ca un cimitir de maşini. O coteşte pe o alee mai mică şi ajunge în faţa unei porţi din metal, legate cu lanţ. Îi ia cîteva secunde să deznoadă lanţul, după care împinge de uşi şi se strecoară prin crăpătura lor. Iese pe o stradă lăturalnică şi neasfaltată, îşi roteşte privirea în jur dar nu vede nici urmă de Jancsi sau de bicicleta lui. Îşi caută o ţigară, şi-o aprinde şi îşi adînceşte mîinile în buzunarele mantăii. Pentru că Jancsi tot nu vine, începe să fluiere şi să-şi lovească călcîiele unul de altul. Cenuşiul zilei se stinge pe nesimţite şi pînă să termine de fumat ţigara şi să arunce mucul în şanţ, afară e întuneric deplin. Aude la un moment dat claxonul unei biciclete nereuşind să ocolească gropile şi curînd vede o lumină galbenă apropiindu-se. Jancsi opreşte, sare de pe bicicletă şi se chiorăşte în întuneric. Zice cu jumătate de gură:
- Domnu’ locotenent?
- Locotenent-colonel, zice Caius amuzat. Şi nu vorbi în şoaptă că nu ne spionează nimeni.
Caius face cîţiva paşi în întuneric pînă ce desluşeşte conturul negru al lui Jancsi.
- Păi bine, măi, Ionci. Adică tu mă faci să te aştept o jumătate de oră în frig? Zici că vii la şi cinci şi vii la jumate… Îţi baţi joc de mine, ce naiba?
Jancsi este un ţăran la vreo 40 de ani şi locuieşte într-un sat la marginea oraşului, nu departe de unitate. Aprovizionează de mai bine de cinci ani familia lui Caius cu ouă proaspete şi lapte, cu brînză şi ţuică de prune. De astă dată este o şacosă de carne de porc pentru Crăciun şi Revelion pe care Jancsi o desprinde de pe portbagajul bicicletei.
- Nu bate joc, zice Jancsi. Numa’ că frică în oraş.
- Ţi-a fost frică să treci prin oraş? Păi da’ aici stai, numai la două case mai încolo. Hai, mă Ionci. Am murit, în pixul meu, de frig cît te-am tot aşteptat.
- Teroriştii… zice Jancsi şi aşează plasa la picioarele lui Caius.
- Ce terorişti, mă, Ionci?! Chiar crezi că vine pe uliţa asta vreun terorist?! Cît am zis că îţi dau pe carne?
- Trei douăzeci, zice Jancsi.
- Trei sute douăzeci, numără Caius în bancnote şi i le întinde lui Jancsi. Apoi zice: Ionci, du-te acasă şi bucură-te de Crăciun, că azi-mîine e pe noi. N-avea tu treabă de terorişti. Ascultă la mine…
Jancsi înclină capul şi dă să se suie pe bicicletă. Caius zice:
- Mersi Ionci, dragă, mersi. Fără tine nu ştiu ce mă făceam de sărbătorile astea. Kesenem şi mergi liniştit. Da?
- Szivesen, zice Jancsi.
Se suie pe bicicletă şi pleacă.
Caius se controlează dacă are toţi nasturii închişi la manta şi se miră că-i are. Îi e teribil de frig mai ales la degetele de la picioare şi la urechi. Se gîndeşte: căciulile astea din dotare nu sunt bune la nimic, şi se strecoară înapoi pe poarta unităţii.
Plutonierul Rădoi se întoarce de la compania de Geniu şi îl găseşe pe Tovarăşul Colonel jucîndu-se cu revolverul pe biroul din COSU. Tovarăşul Colonel îşi vîră revolverul în toc, se prinde cu o mînă de diagonala de piele a curelii şi zice:
- Ce-au zis geniştii noştri?
- Am vorbit cu tovarăşul lent-colonel, că tovarăşul maior Cărăbuş nu era acolo.
- Da’ unde era?
- Încă nu o ajuns la unitate… am înţeles, de la ţară, că era în permisie.
- Auzi acolo, şmecheru’ de Cărăbuş.
- Cică o rămas înzăpezit…
- Da, da… îl întrerupe Tovarăşul Colonel. Şi ăsta ce a zis?
- Lent-colonelu’?
- Da, tovarăşul locotenent-colonel. El ce-a zis?.
- O zis că ia la cunoştinţă şi că alarmează o subunitate.
- A zis el aşa ceva, că alarmează o subunitate?
- Da.
Tovarăşul Colonel pufăie pe nas. Zice:
- Bine. Ia stai tu în locul meu un pic…
Se apropie de patul de serviciu şi se aşează în el oftînd şi ducînd palmele la ceafă.
- Of, of, ce ţi şi cu lumea asta, mă, Garganel, mă.
- Da… zice plutonierul Rădoi uitîndu-se cu un ochi la televizor.
Şi după o lungă pauză:
- Credeţi că să poate întîmpla şi la noi ceva?
- La noi la unitate? zice Tovarăşul Colonel. Nu cred. Dar oricum, nu strică să fim cu ochii în patru…
Se lasă din nou liniştea în COSU. La televizor vorbeşte Iliescu care îl acuză pe Ceauşescu de înfometarea populaţiei şi de trădarea idealurilor marxist-leniniste. Se aud paşi pe coridor şi Tovarăşul Colonel îşi desprinde palmele de sub ceafă şi sare în picioare. Paşii trec şi ecoul lor se pierd în adîncul coridorului.
Tovarăşul Colonel observă atunci cutia de remi de pe masă în care Caius a ascuns sticla. O ridică fără să scoată o vorbă şi o ascunde în dulapul de serviciu. Îşi aminteşte că voia să spună ceva dar telefonul îl întrerupe şi nu apucă să pronunţe decît prima silabă. Plutonierul Rădoi ridică receptorul. Zice:
- Ajutorul ofiţerului de serviciu pe unitate, plutonier Rădoi, ordonaţi.
- Da.
- Da, să trăiţi.
- Munţii de Aramă.
- Nu.
- Am înţeles, să trăiţi.
- Radu cel Frumos, să trăiţi.
- Ordonaţi?
- Aici lîngă mine…
Plutonierul Rădoi întinde receptorul Tovarăşului Colonel:
- De la Comandament. Vrea să vorbească cu dumneavoastră.
Tovarăşul Colonel ia receptorul, se prezintă şi zice:
- La ordinele dumneavoastră.
- General Trifoi la telefon, se aude o voce răguşită la celălalt capăt al firului. Tovarăşe locotenent-colonel, ai face bine să îţi instruieşti subordonaţii ca lumea, ca să ştie data viitoare cum să răspundă la întrebările unui superior.
- Am înţeles, tovarăşe general.
- Acum repet consemnul şi pentru dumneata. Consemn: Jocul Ielelor. Ai înţeles?
- Ordonaţi?
- Jocul Ielelor…
Tovarăşul Colonel dă să mai spună ceva dar convorbirea se întrerupe şi se aude tonul de ocupat. Lasă receptorul încet în furcă şi zice:
- Ce-a vrut generalu’?
- Nu ştiu exact. S-o prezentat, da’ zici că era turbat… o zis că îl cheamă generalul dolo, bolo, ceva p-acolo. Şi apoi o zis consemn: Jocul Ielelor, a Elelor sau a Stelelor, că n-am înţeles bine ce zicea.
- Hm, Jocul Ielelor, a belelelor… zice Tovarăşul Colonel. Tipul mi s-a părut şi mie suspect. O fi vreun deştept… avea omul chef de farse. Sunt circumspect. Dacă mă gîndesc suna un pic dement, nu? Ia sună la comandament şi cere confirmare.
Plutonierul Rădoi îşi reazămă urechea în receptor, formează numărul intern din trei cifre şi zice:
- Sunt AOSU din U.M. 01237, plutonier Rădoi, cer confirmare consemn.
- Indicativ de alarmă: munţii de Ararmă. De Alamă? De Aramă. Iau în seamă.
- Da. Aşa. Servesc patria.
- Parola? Nu. Consemn. Însemn.
- Staţi să îmi iau un pix. Am unu’ la fix. Ăsta-i prefix? N-are prefix.
- Bun. Spun. Transmit.
- Prerafaeliţi ofiliţi. A, neofiţi.
- Să trăiţi!
Nu apucă să aşeze receptorul în furcă şi Tovarăşul Colonel zice:
- Zi ce ştii, ce ai aflat, imediat!
În timpul în care se ridică de la birou, plutonierul Rădoi îşi aranjează ţinuta şi apoi începe:
- Ascultă, mie nu-mi place vorba multă, sau cultă, sau spusă la derută într-o dispută-acută. Nu permit să mi se impută…
- Bine, bine, zice Tovarăşul Colonel. Hai că nu e momentu’. Ce-a zis Comandamentu‘?
- O zis, consemnu‘-i: prerafaeliţi neofiliţi, neofiţi adică.
- Deci nu e Jocul Ielelor?
- Cică nu. Îi asta cu ofiliţii.
- Ia sună-i şi pe ăştia de la Geniu, vezi ei ce consemn au?
Plutonierul Rădoi pune mîna pe telefon şi îşi aduce receptorul la ureche. Apasă de cîteva ori pe furca telefonului, apoi zice:
- N-am ton, nu s-aude nimic în telefon.
- Gargamelule, nu fă glume cu mine, ţi-am zis să termini odată cu rimele!
- Tovarăşu’ colonel, chiar nu fac… asta o fost involuntară, da’ chiar nu se aude nimic în ăsta… în telefon.
Tovarăşul Colonel smulge receptorul din mîna subordonatului şi şi-l duce la ureche:
- Ce pasărea măiastră au şi ăştia de la centrală acuma! Să-mi bag picoarele, zice.
Şi trînteşte telefonul de masă. Face un tur prin COSU după care zice:
- Ia vezi. Nici acuma nu merge?…
Plutonierul Rădoi ridică receptorul de pe masă, ascultă şi zice:
- Nimic…
- Bine. Atunci du-te pînă la ei şi vezi care-i treaba pe-acolo. Numai să vii repede. Bine? zice Tovarăşul Colonel.
Şi se îndreaptă spre dulapul de serviciu.
- Am înţeles, zice plutonierul Rădoi şi dispare.
E o linişte neobişnuită pe coridoarele unităţii. Mai ales pentru o zi cu indicativ de alarmă Radu cel Frumos, gîndeşte plutonierul Rădoi şi, în faţa lui, se deschide un hol întunecat. Iar s-au ars
becurile, gîndeşte în continuare. La douăzeci de metri mai încolo se află camera de gardă şi mai încolo compania de genişti.
- Cine-i acolo? aude o voce dar nu îşi dă seama de unde vine.
Îşi întoarce capul în spate, dar a doua oară aude vocea desluşit venind din faţă.
- Stai că trag!
- Bă, bă… zice plutonierul Rădoi. Care-i acolo?
- E terorist, băi… aude o altă voce vorbind în şoaptă.
Aude apoi încărcatul unei arme. Totul se petrece într-o fracţiune de secundă: vede un dulap din metal, ascuns în întuneric, şi se gîndeşte să caute adăpost în spatele lui. Schiţează un gest rapid, se apleacă, dar glonţul îl nimereşte direct în cap. Cade după dulap cu picioarele răsfrînte în afară.
Una din voci şopteşte:
- Crezi că-i mort?
- Nu ştiu…
- Păi du-te vezi.
- Da’ du-te tu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu