Radu Aldulescu, "Vremuri în schimbare"

Duminică, după miezul nopţii mercedesul alb intră în Viena, odată cu vîrtejul mare al ninsorii viscolite, care-i aruncase parcă încoace dinspre graniţa ungară. Rătăcind iarăşi prin ghirlandele de lumini ale oraşului imperial, Mariana n-ar fi zăbovit prea mult asupra gîndului că a ajuns aici fugind iarăşi dintr-un Arad şi o Românie zăcînd în întuneric şi lipsuri. Tot ce-i lipsise aici fusese Ana Maria, draga de ea, în timp ce acolo-i lipsise o familie şi un soţ cît de cît cu capul pe umeri, oh, cît ar mai fi jelit după bărbaţii care lasă-n urmă praf şi pulbere? Mirko, nătîngul, o lăsă la poarta pensiunii fără un cuvînt, cătrănit de nu se poate, cum nu-l prea mai văzuse decît poate cînd i se confesase, servindu-i ca pe o delicatesă rară acea învîţîtură de căpătîi cum că muierilor nu le place să lucre. Ştie el ce ştie, nu degeaba a ales şi a cules pînă n-a mai avut ce, praful şi pulberea, nătîngul şi sărmanul, să-i fie de cap.

Nu mai avea să-l vadă vreodată, vezi, ca şi pe Remus poate, Dumnezeu i-l trimisese pe Mirko pentru Ana Maria, după care a dispărut din viaţa ei ca atîţia alţii, sorbiţi subit de un trecut de care s-a dezis de bună voie sau constrînsă de împrejurări, alcătuit din figuri şi nume pe care le vede tot mai rar sau nu le mai vede deloc: părinţii de care se rupsese ca şi pentru totdeauna, bărbată-său, atîtea cunoştinţe şi prieteni din Arad. Dumnezeu i-a ajutat totodată să redobîndească o legătură firavă cu trecutul acela. Fiica ei iubită, da, pe care o ducea acum în braţe, adormită, ca un trofeu sau ofrandă, în cămăruţa ei de trei metri pe patru din pensiune. O puse în pat şi îngenunche ca pentru rugăciune, cu mîinile împreunate sub bărbie şi coatele sprijinite de marginea patului adulmecînd-o ca-n transă, încă nevenindu-i să creadă.

A adormit ghemuită pe covor cu lumina aprinsă. La şase dimineaţa au trezit-o bătăile-n uşă, doamna Kraml, veveriţa jigărită, decrepită moartă de curiozitate, da, uite că Mariana s-a ţinut de cuvînt şi după trei zile a apărut la lucru. Doamna Kraml îi urase noroc şi-i ţinuse pumnii să reuşească, aşa încît e de necrezut cum se răsuci dintr-o dată. Îi spuse că în nici un caz nu va mai putea face faţă la munca din pensiune în condiţiile astea, cu un copil mic în grijă. Înrăită ca din senin, da, geloasă parcă pe fericirea Marianei de a o avea pe Ana în patul ei, care-i de fapt patul doamnei Kraml. Totu-i al doamnei Kraml în definitiv, şi aşternuturile în care doarme Ana şi mîncarea care o va mînca şi aerul din pensiune care-l respiră, iar Mariana aparţine cu totul, trup dimpreună cu suflet doamnei kraml şi pensiunii ei, între douăsprezece şi şaisprezece ore pe zi, aşa că doamna Kraml are tot dreptul, pînă ce Mariana va fi în stare să dezică de ea, lăsînd-o în acel trecut îndepărtat de unde n-o va mai putea domina.

Replică umilă din cale-afară, că-i va găsi fetei loc într-o grădiniţă cu program săptămînal, ca să n-o împiedice să lucreze. În zilele următoare umblă într-adevăr prin cîteva instituţii din Viena să se intereseze de demersurile necesare pentru înscrierea Anei la o grădiniţă, de preferinţă de stat, ca să n-o coste prea mult. Doamna Kraml se înmuie ca de la sine, desigur, n-ar fi avut cum s-o ţină răutatea aceea care nu era a ei, care o năpădise cine ştie cum odată cu apariţia Anei în pensiune şi oricum i-ar fi venit peste mînă să găsească o înlocuitoare Marianei, la fel de harnică şi supusă şi mai ales pentru salariul ăla cam de mizerie. Nu şi-ar fi permis luxul s-o piardă, aşa că se strădui s-o dreagă punînd şi ea umărul, ineresîndu-se de documentele necesare pentru înscrierea Anei într-o grădiniţă de stat, ca să afle într-un tîrziu că nu există nici o posibilitate: sub nici o formă nu au acces în grădiniţele de stat copiii de emigranţi cu o situaţie ca a Anei, fără nici un fel de acte şi fără tată, deşi conform legilor Austriei copilul aparţine mamei sale. Ea avea aşadar toate drepturile asupra Anei, însă despre drepturile lor, mamă şi fiică, în ţara care le adoptase, nu ştiau mai nimic şi nici n-aveau să afle prea curînd.

În urma unui periplu anevoios prin hăţişuri birocratice ale instituţiilor vieneze, a fost în sfîrşit îndrumată la Instanţa pentru copii a Judecătoriei din Viena, de la care a primit un act provizoriu de şedere pe teritoriul Austriei, pînă ce Instanţa va lua o hotărîre definitivă în privinţa statului Anei. Avea să treacă un an pînă la venirea hotărîrii. În anul acela a ţinut-o pe Ana într-o grădiniţă privată de peste drum de bazarul Naschmarkt, care o costa 3.600 de şilingi pe lună. Era ceva mai mult de o treime din salariul primit de la soţii Kraml, aşa încît în răgazul de cîteva ceasuri libere pe care i-l lăsa pensiunea, îşi luă o a doua slujbă. De la şase seara la unsprezece noaptea făcea pe chelneriţa în restaurantul cu specific românesc Trocadero. În primele luni petrecute acolo a cunoscut cîţiva români stabiliţi în Austria pînă-n revoluţie, luaţi la vale şi şterşi din memorie de valurile succesive şi puhoaiele care aveau să vină după aceea.

Cine şi-ar mai fi amintit bunăoară de acel măscărici de doi bani Constantin Cristescu, supranumit şi Titi Bila din pricina vocaţiei de a tîrgui fără bani din supermarketurile tip Billa? Un job onorabil altminteri, motivat de felul cum se disculpa în faţa poliţiei cînd era prins: el cînd a plecat din România dictatorului Ceauşescu, i s-a spus că Austria e o ţară liberă, cu legi făcute pentru binele omului, care-i lăsat să umble liber prin acele extraordinare supermarketuri ca să-şi aleagă tot ce are nevoie... Sau cine şi-ar mai aminti de figura aceea ce părea la un moment dat intrată-n legendă, aflată într-un soi de expectativă dezabuzată în primele luni ale anului 1989? Gigi Epuran, da, o celebritate pe cale de a fi trasă pe linie moartă, meditînd în faţa halbei de bere la Trocadero, la piaţa cazinourilor din Belgia şi Franţa, după ce fără să fi fost arestat vreodată, fusese vizat de poliţie pînă într-atît, încît fotografia lui în mai multe variante de travestiuri şi deghizări fusese împărţită tuturor patronilor de cazinouri din Viena, dimpreună cu dispoziţia de a nu fi lăsat să intre să-şi exerseze virtuozitatea de prestigitator cu jetoane de ruletă şi bancnote.

Tot la Trocadero, Mariana i-a cunoscut pe Marius şi Anita Ciobănaşu, care-şi făceau veacul acolo cîte patru-cinci ore pe zi împreună cu fiul lor Gabriel, de vîrsta Anei. Avea să se regăsească şi să reînnoade relaţiile cu familia Ciobănaşu peste nu mai puţin de cincisprezece ani, cînd îşi va fi amintit de serile la Trocadero cu Ana Maria jucîndu-se cu Gabriel, fugărindu-se printre mesele de biliard, cu părul blond cîrlionţat amîndoi şi ochi albaştri, ca doi îngeraşi şi ea servindu-i la masă pe Marius şi Anita, zăbovind în răstimpuri să ciocnească un pahar cu ei – în imaginile acelea imprimate în zaţul memoriei, avea să distingă cîndva nişte semne ale destinului ei încărcat, comunicînd subtil cu povestea Ciobănaşilor, pe care o ştiau altminteri la vremea aceea toţi românii din Trocadero.

Marius Ciobănaşu, chiar neam de ciobani din Văideeni, ajunsese în Viena în 1985 în urma unei senzaţionale duble evadări: din penitenciarul de maximă siguranţă de la Aiud şi la mai puţin de zece ore a forţat graniţa. Şi-a făcut după cîteva luni un rost, căsătorindu-se la Viena cu basarabeanca Anita Potlog şi ajungînd la un apogeu al prosperităţii imediat după ce a fost împuşcat în gambă de un poliţist cînd tocmai spărsese casa de bani a clubului Rapid Viena. În pofida rănii a reuşit să scape de urmăritori şi să-şi pună totodată prada la adăpost. Isprava lui poate fi oricînd confirmată cu o fotografie înfăţişîndu-l pe fiu-său Gabriel în vîrstă de un an, rîzînd şi părînd să se îmbăieze într-o cădiţă de material plastic plină ochi cu teancuri de bancnote pe care le ridică cu amîndouă mînuţele, ca şi cum s-ar spăla cu ele pe cap... Ce vremuri, ce vremuri, oftează Anita, ne scăldam în bani. Mă rog, Mariana nu-şi permitea să comenteze. Cînd îi întîlnise prima dată pe soţii Ciobănaşu, după jaful ăla de pmină în care Marius investise la o adică nişte eforturi şi sacrificii, ei îşi cîştigau traiul dintr-un job ceva mai paşnic: Anita fura din magazine însoţită de bărbatu-său, care o aştepta afară cu motorul maşinii pornit, pentru orice eventualitate. Deveniseră, vezi, mai prevăzători, deşi la o adică Anita era asigurată cu un certificat medical din care reieşea că suferă de nişte afecţiuni psihice, pasămite îndeajuns de grave ca s-o facă să umble brambura prin magazine şi să bage-n sîn şi-n sacoşă lucruri ce i-ar calma agitaţia şi depresia. Certificatul i-l eliberase un personaj care se învîrtea şi el prin zona Trocadero, Liviu Ochiuleţ pe numele lui, un medic veterinar sibian, care-şi echivalase şi-şi completase studiile ajungînd un foarte competent şi respectat medic de familie într-un cartier vienez.

În pofida alergăturii şi a muncii pe brînci care n-o lăsau să aţipească mai mult de trei-patru ceasuri din douăzeci şi patru, cît de curînd aveau să-i dea lacrimile amintindu-şi de anul acela, de tihna fericită alături de Ana, împărţită între fauna multicoloră şi gureşă din Trocadero şi atmosfera de tranzit prăfuit de la pensiunea Kraml, între grădiniţă şi Naschmarktul prin care umbla cu Ana ţopăind de bucurie pe lîngă ea în după-amiezele de sîmbătă, nemaisăturîndu-se să vadă ce era de văzut şi să respire cu nesaţ aerul fîşiei aceleia de bazar dintre două bulevarde, lată de o sută de metri şi lungă de un kilometru, înţesată de cîrciumi, cofetării, măcelării, mezelării, parfumerii, tarabe pe care-şi desfăceau mărufurile negustori de toate naţiile, arabi, greci, turci, sîrbi, albanezi, români, ruşi,israelieni... Mariana descoperea aici un fel de revers al lagărului Treiskirchen: iadul de acolo se răsucea parcă dîndu-se peste cap ca să devină un rai cosmopolit plin de feţe zîmbitoare şi rîzînd în hohote, îndemîndu-te să miroşi, să guşti să cumperi bunătăţi revărsate dintr-un corn al abundenţei în jurul căruia se strîngea sîmbăta şi duminica toată Viena să sporovăiască şi totodată să audă sporovăiala tuturor limbilor pămîntului, printre care tocmai apăruseră grupuri de cîte doi-trei români, cu acordeoane şi viori, care amestecau valsuri vieneze cu sîrbe olteneşti şi lamentaţii ţigăneşti de inimă albastră în aplauzele mulţimii.

Peste toate astea cea mai mare bucurie a Anei era să ceară şi să primească poze cu dedicaţii şi autografe de la personalităţi ce se preumblau pe acolo, vedete de film şi televiziune, sportivi, politicieni văzuţi la televizor şi recunoscuţi într-un vertij al extazului de care se molipsea şi Mariana, uite-l, mami, uite-l, uite-l... Aici îl cunoscuseră pe Herr Zilk, fost primar al Vienei şi pe soţia sa Dogma Kaller, o actriţă vieneză celebră, care le-au oferit nişte invitaţii la un spectacol auzind că sunt români, atunci, în primele zile după revoluţie.

S-a întîmplat ca vestea căderii lui Ceauşescu, Mariana s-o primească de la doamna Kraml, căreia nu s-a simţit în stare să-i împărtăşească entuziasmul nici după ce a comentat o noapte întreagă evenimentul cu românii de la Trocadero, unii din ei optimişti, făcîndu-şi chiar planuri să se reîntoarcă în ţară, alţii apatici şi sceptici, asemenea ei. Dispoziţia i se potrivea în definitiv cu ceea ce se întîmplase şi deja era de domeniul evidenţei în primele luni ale lui 1990: revoluţia fusese de fapt o lovitură de stat, fruct al unei josnice trădări a celor mai de încredere oameni ai lui Ceauşescu, care l-au şi ucis în sfînta zi de Crăciun, după un simulacru de proces şi act justiţiar care a atras după sine blestemul anilor ce aveau să vină. Securitatea făcuse de fapt revoluţia în folosul membrilor ei şi familiilor lor, legitimîndu-se printr-un carnagiu soldat cu o mie patru sute de victime absolut inutile, ale aşa zişilor terorişti aflaţi pasămite în slujba lui Ceauşescu şi a puterilor străine – o poveste tristă, saturată de suferinţă şi nedreptăţi, care a continuat mulţi ani de atunci încolo şi care pentru ea a însemnat atunci, la sfîrşitul lui martie 1990, primirea hotărîrii definitive a Instanţei pentru copii a Judecătoriei din Viena: Ana Maria nu mai avea dreptul să frecventeze grădiniţa şi nici posibilitatea de a mai sta în Austria. Mariana a intrat iarăşi în alertă, luînd-o de la capăt cu turul instituţiilor din Viena la care ar fi putut găsi înţelegere, oh, slabă speranţă.

Din aproape-n aproape descoperi un birou al primăriei care colabora cu un departament ONU pentru drepturile mamei şi copilului, şi care-i oferi un termen de audienţă de şase luni. Şi-ar fi luat cîmpii în şase luni. N-avea decît să facă ceea ce i se impunea: îşi procură o hîrtie de unică trecere în ţară de la Ambasada Română şi o duse pe Ana înapoi în Arad, la mami, unde ar fi putut rămîne şi ea la o adică, dacă istoria reîntoarcerii în Viena n-ar fi dat semne disperate c-ar vrea să se repete.

Nu mai avea stare şi linişte pînă nu s-ar fi văzut din nou în Viena, mai cu seamă după ce auzise că Remus, ca dizident notoriu cum îl ştiau toţi colegii din Ansamblul de dansuri, vajnic aruncător cu sticle în tablourile cu Ceauşescu din birourile sfaturilor populare comunale, devenise un fel de lider al Frontului Salvării din Arad, cu mari şanse de a-şi consolida o carieră politică de excepţie... Să-i ajute Dumnezeu. Ei una i se luase însă. Nici să audă de el. Era bine totuşi că politica în care intrase pînă peste cap, nu-i lăsa timp să mai ţină copii pe lîngă el, aşa încît nu mai avea pretenţii: Ana putea să stea la mami, care-i spuse fiică-si: să nu te gîndeşti că nemernicu’ va da vreodată semnătură că renunţă la fată şi la drepturile de părinte, decît poate aşa cum a făcut cu fie-sa din cealaltă căsătorie, pentru bani, bani mulţi...

S-a întors în Viena fără Ana de astă dată şi întîmpinată de domnul Kraml, pornit şi scandalizat de nu se poate. Să-şi ia boarfele şi să plece din pensiune. În lipsa ei, pensiunea fusese jefuită-devastată-vandalizată într-o manieră de o atrocitate incredibilă de o bandă de români. Români de-ai ei, da, domnul Kraml nu mai vroia să aibă de-a face cu această naţie... Iarăşi străină, cu traista-n băţ, deh, încerca să-şi dea seama dacă domnul Kraml e pînă într-atît de afectat de sparcgerea pensiunii, în care ea ar fi putut avea la o adică un amestec, sau găsise un bun pretext ca să se sustragă acelei prime de fidelitate echivalînd cu trei salarii, pe care patronii austrieci trebuie s-o plătească angajaţilor care împlinesc o vechime de trei ani. Era cazul ei, asta e, s-a lins pe bot de primă. Să-ţi fie de bine herr Kraml, aşa să-ţi ajute Dumnezeu! Cum şi ei îi ajutase, după cît o-ncercase şi încă o încerca, vezi, rămăsese iarăşi fără Ana Maria, draga mamei, aşa încît nu i-ar mai fi păsat nici cît negru sub unghie de primă sau slujbă. De bine de rău, avea o slujbă la Trocadero; mai greu şi mai rău i-ar fi fost cu locuinţa, măcar că la o adică s-ar fi dus iarăşi să doarmă prin vagoane sau sub poduri, cu Cinty, să se sfinţească şi să se mîntuiască pe lîngă el. Ba bine că nu; cîtă vreme ar mai trage speranţă c-o să poată avea o casă şi o slujbă şi un salariu ca să poată să-şi aducă fata lîngă ea, s-ar sfinţi şi s-ar mîntui pe lîngă Ana Maria. O locuinţă, da, trebuie neapărat să-şi găsească şi se gîndi să apeleze la cine o mai ajutase, deh, patroana de la Trocadero, doamna Iuliana Hrib, imensa doamna Iuliana, un tanc de femeie, cît trei Mariane puse una lîngă alta. Adică de trei ori cît ea, care chiar şi hrănindu-se bine la restaurant şi la pensiune, ajunsese pielea şi osul, nereuşind cu nici un chip să sară peste cincizeci de kilograme, măcar că bătea în lemn văzînd-o pe doamna Iuliana plimbîndu-şi şi legănîndu-şi agale preaplinul de o sută cincizeci de kile de cărnuri printre mesele de la Trocadero, învelită în rochia aia de voal albastru ca marea sub un cer senin, transparentă pe alocuri, arătînd pe jumătate ce n-ar fi fost de arătat şi trebuie că era un soi de tortură îndurată cu stoicism de soţul şi partenerul ei de afacere, sîrbul Miroslav, un falnic fost combatant în Legiunea Străină, verde încă la cei cincizeci şi cinci de ani ai săi.

Nu-şi formase încă o părere despre doamna Iuliana, măcar că o ajutase dîndu-i de lucru. Cei de pe-acolo, clienţii şi compatrioţii, vorbeau despre ea în fel şi chip: unii că un suflet la fel de mare ca trupul ei, că pe mulţi români înstrăinaţi i-a ajutat să-şi facă un rost, în timp ce pentru alţii era fără îndoială o turnătoare şi securistă notorie care pe mulţi i-a dat în gît şi-i are pe conştiinţă şi atîrnă pe inima ei precum osînza aia împuţită, mă rog, gura lumii mănîncă vrute şi nevrute, multe şi mărunte. Mariana îi povesti, i se plînse de necazul în care o băgaseră la o adică românaşi de-ai noştri, care terfelesc prestigiul şi simpatia Occidentului dobîndite cu sîngele eroilor martiri răsculaţi împotriva lui Ceauşescu. Nu-i prea stătea în obişnuinţă să apeleze la lozinci din astea, dar ar fi vrut s-o creadă sensibilă la aşa ceva pe doamna Iuliana. Dacă nu cumva se înşela, deh, n-ai prea fi ştiut ce să crezi. Cam tăcută de felul ei, rar îşi dădea cu părerea; ascula, mai mult zîmbitoare, disputele clienţilor, clătinînd uşor din cap şi uite-o că face întocmai. A fost dată afară de la Kraml, da, trebuie să-şi găsească o locuinţă, doamnă Iuliana, ceva ca o locuinţă, o cameră cît de mică, ba cu cît mai mică cu atît mai bine, că n-are nici posibilităţi deocamdată...

Mai apoi avea să-şi amintească felul cum se uita la ea doamna Iuliana, ca şi cum atunci o vedea pentru prima dată, îndoindu-se parcă de tot ce-i spunea, dar n-avea să fie sigură vreodată dacă ştia ceva despre grupul acela de români de la o masă din fundul salonului, pe care Mariana nu-i cunoştea, aterizaţi în Trocadero şi probabil şi-n Viena de cîteva săptămîni. Clienţi noi, da, despre care doamna Iuliana spuse că a înţeles că au posiblităţi că ar putea s-o ajute cu o cameră.

Băgau în ei ca uliii, ca de frica morţii, fripturi, salate, murături, sarmale amestecate cu porţii de fasole cu ciolan afumat stropite din belşug cu bere. Şase ţigani moldoveni de prin zona Bacăului, află mai apoi, stringîndu-se pe nume de să dai să fugi: Clanţă, Ariciu, Ghiocel, Terente, Clampă, Guţanu... Tinerei, puştani toţi, şi încă doi ceva mai spălăciţi, mai copţi, la vreo treizeci de ani, din Turnu Severin spuseră că sunt, după ce o asigurară pe Mariana că-i dau o cameră cu tot confortul, unde au închiriat ei. Unde? În apropiere de Mariahilfestrasse, îi spuse unul din ei, Ovidiu pe numele lui şi-i arătă notată pe bilet strada, pe care n-apucase încă s-o înveţe pe dinafară, că se mutaseră doar de o săptămînă. Klinkenstrasse, da, Mariana şita zona. Cît o s-o coste? Ovidiu dădu din umeri şi se uită la tovarăşul său, care se prezentase Marianei cu numele de Feri, şi pe urmă la ea, învăluind-o într-un zîmbet blajin-dulce-nmiresmat, emanînd pur şi simplu o mirească care o ameţi, euforizantă, şi de-acum era sigură că băieţii ăştia o vor ajuta ca nişte fraţi. Păreau şefii grupului, da, ăştia doi, Ovidiu şi Feri. Avea încredere, îşi punea toată nădejdea în ei, măcar că Feri arăta ca un puşcăriaş în tricoul ăla negru fără mîneci din care i se iveau braţele musculoase, tatuate cu un desiş de dragoni înfoiaţi, şerpi îmbîrligaţi printre crini şi capete de tigru, şi nici Ovidiu n-ar fi fost mai breaz cu buza aia de iepure, ruptă parcă de cîrligul unui harpon şi faţa colţuroasă şi nasul strîmb şi turtit de boxer care a încasat la pumni în credinţă, dar nu-i deloc puţin lucru ce spune, auzi, o s-o coste cît o să poată, da, fiindcă el ştie ce înseamnă să te chinui şi să mănînci din pîinea străinătăţii şi dacă noi între noi nu ne-ajutăm, atuncea cine?

Ţigani-moldoveni-olteni, români, ce mai, sufletişti, băieţi de treabă. Ovidiu îi spuse că sunt de vreo două luni în Viena. Dormiseră în gară pînă să facă rost de bani ca să-şi poată permite o locuinţă cu patru camere, pentru toţi, nouă sunt cu totul, da, patru camere separate pe un palier, fiecare cu uşa şi cheia ei... O să-i facă loc în una Marianei, o să fie bine, o să vadă, aşa încît simţi nevoia să-i depene de-a fir a păr lui Ovidiu povestea ei, cum a ajuns aici silită de bărbatu-său care i-a făcut o grămadă de pocionage şi că are o fetiţă pe care a adus-o aici şi tocmai a fost nevoită s-o ducă iarăşi la Arad, dar trage speranţă s-o ducă înapoi imediat ce va avea posiblitate. Vorbea cu Ovidiu doar, nas în nas, bot în bot, într-un soi de intimitate de amorezi, înconjuraţi precum pereţii unui alcov de sporovăiala celorlalţi străbătută de fum de ţigare, înjurături şi strigături... Băieţi buni şi de treabă, deh, nu s-ar mai fi dezlipit de masa aia şi de halbele de bere, aşa încît îi lăsă acolo, iar ea cu Ovidiu şi Feri plecară ca să-i arate camera.

Era chiar aşa cum îi spuseseră şi pînă la urmă aşa cum îşi dorise: o cămăruţă mică la etajul trei, la fel ca cea din pensiune, mică şi foarte înaltă, de patru metri aproape, într-o clădire veche de două sute de ani, şi baia afară pe culoar, la capătul culoarului. Era goală, nemobilată, dar ce-ar mai fi contat? Un pat, o masă şi două scaune s-ar fi găsit oricînd cu puţini bani şi la o adică le poţi lua şi fără nici un ban, de la gunoi, de unde le lasă vienezii care-şi schimbă mobila.

Mătura pereţii cu priviri mari, avide, lăcrimînd de recunoştinţă. Se uită preţ de un minut pe geam în bulevard şi-n traficul maşinilor, extrem de intens la acea oră. O să se ducă să-şi ia bagajele, spuse, la care Ovidiu, cu acelaşi zîmbet înmiresmat, că nu-i nevoie. I se puse-n faţă şi-n uşă, cu zîmbetul fluturîndu-i pe faţă, cumva şovăitor, cu privirea fugind către Feri, ca-n Trocadero, întrebîndu-l:

- Zici că ea e?

- Păi nu ţi-am spus? Nu mă mai omorî de cap. A văzut-o Toni cînd s-a dus la Poliţie marţi, alaltăieri...

Înainte de a şti despre ce e vorba, Mariana simţi nevoia să se dezvinovăţească.

- Alaltăieri, marţi eram în Arad la mama...

Trosc! un croşeu al lui Ovidiu, pe care apucă să-l eschiveze pe jumătate, o izbi în tîmplă, aşa încît doar că i se înmuiară genunchii şi se clătină. Nu căzu, ceea ce îl scoase din minţi pe Ovidiu, turnînd gaz pe foc. După ce că vorbise neîntrebată, prima greşeală şi obrăznicie, îşi mai permite şi să rămînă în picioare. Se trase o jumătate de pas înapoi şi ţopăi într-un salt de karatist-fotbalist, proptindu-i adidasul stîng în obrazul drept. De data asta şocul loviturii o trînti pe parchet, fără să-i afecteze deloc luciditatea, ba chiar trezind-o la realitate: ei o pedepseau pentru ce nu făcuse, da, se dusese marţi la poliţie ca să ce? Ce dracu făcuse acolo? Temîndu-se să nu-l stîrnească iarăşi, mieună abia auzit:

- Vă faceţi păcate cu mine. Mă confundaţi...

Feri zbieră isteric:

- Nu te uita în gura ei! Ea e, ea e, ea e! Lucrează la pensiune. Nu lucrezi fă la pensiune?

- Lucrez... nu mai lucrez, m-a data afară, da’ asta nu înseamnă că...

Cum era lungită pe parchet, îi trase un şut în şale, mai reţinut decît Ovidiu, să n-o demoleze definitiv, poate unde mai aştepta de la ea mărturisiri. I-ai dat în gît p-ai noştri care au lucrat la pensiune. I-ai dat pe mîna poliţiei! Ai să ţi-o ieşi, româncă-mpuţită! Ai să ţi-o iei de la ţigani! Ridică iar piciorul s-o lovească, dar se răzgîndi. O scuipă. Spurcăciunea dracului! Ai să ţi-o iei!

- Du-te dracului de nesimţit! Mă ţuci în cur!

Sătea ghemuită pe parchet, cu faţa îngropată-n antebraţ, ca s-o ferească, auzindu-şi inima zvîcnind de indignare: acum îi era clar, o învinuiau că i-ar fi dat pe mîna poliţiei pe cei care-au spart pensiunea, tovarăşii lor. Şi cît de porniţi, şi prea orbiţi de ură ca s-o asculte. În ce mizerie intrase, oh, Dumnezeule, împinsă de domnul Kraml şi doamna Hrib.

- Ridică-te!

Zbieretul lui Ovidiu o făcu să se strîngă şi mai tare pe parchet, presimţind ce s-ar întîmpla dacă s-ar ridica.

O ridică Feri, dezlipindu-i mîinile de pe faţă şi răsucindu-i-le la spate. O ţinu aşa cu faţa la Ovidiu, care putu în sfîrşit s-o izbească peste faţă pînă o umplu de sînge. O lăsară să cadă iarăşi pe parchet. Ieşiseră şi-n urma lor se auzi cheia răsucindu-se în broască.

O încuiaseră. În sfîrşit plecaseră. Bine că plecaseră. Se ridică şi se duse la fereastră şchiopătînd. Se uită, erau cel puţin zece metri pînă jos. N-ar fi avut cum să sară fără să-şi rupă ceva.

(fragment din romanul Ana Maria şi îngerii, în curs de apariţie la Cartea Românească)