18 februarie 2010

Teodor Dună, "De-a viul" (poeme)

de-a viul, Cartea Românească, 2010

zgomotul cărnii


acum, când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii,
cu trupul învelit în cianuri, tot mai viu
îmi sunt. până la piele de viu îmi sunt.
văd limpede, văd oricum: dimineaţa începe să umble sătulă, oloagă.
lumina ei atârnă de trup, îl arată –

şi nu e îndeajuns.

ca o mie de vietăţi scăpate, carnea se rostogoleşte din mine,
tot mai multă, mai grea, mai înăbuşitoare.
sub tălpi, în mormane se aşază.
o vezi – şi nu e îndeajuns.

şi tot mai mult, zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii.
atârn de mine, cu marginile vârâte una în alta. doar câteva
au mai rămas. şi abia atunci simt cât granit
emană acest soare de aur şi cât granit în mine.
tot plin mă simt. deşi doar o adunătură de margini,
tot viu îmi sunt, până la piele de viu îmi sunt –

şi nu e îndeajuns.

văd limpede, văd oricum: dimineaţa umblă sătulă, oloagă.
lumina ei atârnă de trup, îl răstoarnă.
şi cât granit emană acest soare de aur
şi cât granit peste tot.

şi când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii
şi pe de-a-ntregul îl acoperă, la rămăşiţele mele merg.
mă înfrupt, mă înfrupt, nu mă satur –

şi nu e îndeajuns.



mori liniştit


mori liniştit zile în şir şi nimeni nu află.
mergi şi strada coboară, coboară tot mai mult.
e o pajişte acolo. cineva împarte binecuvântări
cu gura plină de nisip.
şi cobori, mai jos de râsul tău, mai jos de ape

şi pentru ca totul să fie foarte frumos
cineva aruncă în urma ta un câine. îl priveşti. nu te opreşti
şi ninsele crizanteme nicăieri nu le mai duci şi cu cât înaintezi,
casele se răstoarnă mai mult, s-ar zice că aluneci,
apoi se face mai frig, câinele tot cade în urma ta
şi câteva oarbe se apropie de tine zic o, iată, un cadavru,
apoi fug, dispar şi tu mori liniştit zile în şir şi nimeni nu află

şi mergi mai liniştit, s-ar zice că nu-ţi pasă, câteva case ard,
o fată trece prin faţa ta arzând, nu-ţi pasă
că te-a strigat, doar mergi pe strada care coboară,
duci o vreme o roabă de copii şi nimeni nu află
şi ei îşi deschid ochii, strigă o, iată, un cadavru, se ascund

într-un un pâlc de mesteceni. fiecare copac leagănă pe altcineva.
cu toţii ard. câinele arde şi el, căzând în urma ta,
şi întreaga lume arde,

doar tu continui să mergi şi ninsele crizanteme nicăieri nu le mai duci.
şi drumul se rupe, nu te opreşti, totul arde în jur,
şi tu mergi liniştit, tot cobori, cu un câine, şi nimeni nu află.



aerul alb


într-un trup îndelung pregătit pentru ierni interminabile.
într-un trup neted, întrerupt
am simţit ca un imens val – aerul alb, aerul rece,
întinzându-se, făcându-şi loc prin lemn, prin mortar,
prin ţesuturi – aerul alb, aerul rece, infiltrându-se,
acoperind străzile, oraşul, cu transparenţa asurzitoare,
lăsând în urma lui golul. golul alb şi rece.

tot ce văd se acoperă, se înveleşte cu aer.
obiectele se sparg, se usucă. din ele rămân rămăşiţe
batjocoritoare, un contur aspru – aerul alb, aerul rece.

păşind prin splendoarea ochiului gol, cu nici o carne în plus.
doar împlinind faptele ruginii – aerul alb, aerul rece.

acum sunt pe de-a-ntregul lângă.
văd cum blocurile zvâcnesc, cum străzile îşi clatină cimentul
pulsând ca împinse de o inimă de inox.
nu e nimeni în jur. rădăcinile stau pe pervazul ferestrelor
ca nişte bătrâni plictisiţi, orbi – aerul alb, aerul rece.

deasupra, un oraş de ciment atârnă prins în cârlige.
acum, încremenirea în viu, în spaima de viu,
abandonul între straturile de frig
şi interstiţiile corpului întinzându-se,
străpungând marginile – aerul alb, aerul rece.

am adunat oasele câinelui.
acum, în sfârşit, toate.
acum, cu o îngrozitoare blândeţe,
mă încălzesc la focul oaselor lui,
cu nimeni în jur, pe de-a-ntregul lângă – aerul alb, aerul rece.



de-a viul


abia trecut prin miezul nopţii
şi eu înspăimântător de viu.
viaţa a o mie de oameni a năvălit în mine.
atât de viu, că o sută de vieţi
au rămas în afara mea, înfăşurate.

şi apoi viaţa a încă o mie de oameni
şi apoi viaţa peretelui, viaţa
lemnului, viaţa carcasei, toate se năpustesc
spre mine şi mă umplu.

şi orice este viu şi orice a fost viu
îşi fac loc în mine şi mă înconjoară.

viaţa mea e de neoprit. împânzeşte străzile, blocurile.
şi totul începe să clocotească de viaţă.

şi atâtea straturi de viu mă înconjoară,
că sunt viu acum la un kilometru de jur împrejur.

şi nimeni mai plin şi mai trecut
prin miezul nopţii decât mine.
şi nimeni mai pregătit şi mai înfăşurat în vieţi
ca-ntr-o mie de pieli.
îmi desprind mâinile de corp,
viaţa se învălmăşeşte în jurul meu,
îmi ridic mâinile şi toate vieţile lor se varsă în mine
ca-ntr-un canal.

viul ăsta de o sută de tone spulberă orice,
străpunge carcasele,
străpunge cimentul şi totul clocoteşte de viaţă:
asfaltul respiră, lemnul respiră, miezul nopţii respiră.
şi chiar dacă nu e nimeni în jur,
lumea fierbe de viaţă cu nimeni în ea.

acum, când viaţa mea nu mai cunoaşte margini,
îmi ridic mai mult mâinile, îmi desfac degetele
şi blocurile îşi scuipă temeliile şi ţâşnesc
înnebunite prin aer
şi la o sută de metri deasupra pământului
explodează ca mii de artificii.



cântec de duminică


ei ştiu bine ce fac: stau în mormane şi cântă.
cineva s-a grăbit să-i îngroape. în cer poţi săpa,
dar drumul nu-l poţi goni.
pare un cântec de duminică.
sunt toţi copii. puţin betegi, dar îmbrăcaţi în alb
şi foarte frumoşi. ei răstoarnă aerul sau abia îl mişcă.
dimineţii nu îi vorbesc.
drumul îl văd şi nu-l pot urca. spre lună el duce şi duce.
ei sapă în cer sau doar îl ocolesc.

ei ştiu bine ce fac: stau în mormane şi cântă.
un mănunchi de mâini îi împinge.
odihna nu e-a lor. cineva le-a lăsat trupul.
pentru o mie de ani i-a lăsat la marginea unui drum alb.
să-l vadă doar. ei ştiu bine: la luna lor nu vor ajunge,
dar sapă şi în mormane
cântă. aerul îi leagănă, îi îngroapă şi mai jos îi răstoarnă.

şi cântă şi cântă. în cer poţi săpa, dar drumul nu-l poţi goni.



ochii tăi se pregătesc de vis
la amiază şi seara şi oricând se pregătesc de vis
mă odihnesc la marginea lor încă puţin

iar tu doar desprinzându-te
aşa înţelegi tu aerul – ca o sută de livezi acoperite cu sare
mi-l arăţi ai putea chiar pleca cu aer cu tot ai putea râde
spunând asta

îmi zici iată umerii noştri sunt netezi ca pietrele
şi cât poate să doară o iarnă

în fiecare zi ochii tăi dispar mai mult
sau doar se pregătesc de vis
la amiază şi seara şi oricând se pregătesc de vis



în seara încetelor legănări toţi arborii sunt albi.
ţi-e greu să alegi unul.
te plimbi la marginea lor cu o funie.
îl cauţi bineînţeles pe cel mai alb.
şi dimineţile albastre vor fi
şi carnea pe câmpuri se arată, pe drumuri
se arată, peste tot.
şi tu te plimbi doar pe la marginea arborilor,
îl cauţi bineînţeles pe cel mai alb.
şi dimineţile tot mai albastre vor fi
şi carnea pe drumuri se arată, pe ceruri
se arată, peste tot.
cineva te ridică
şi vezi: printre arborii albi aerul e alb.

acolo se doarme puţin, acolo te legeni nu mult
şi ninsele crizanteme nicăieri nu le mai duci.
se desprind, alunecă sub tine
şi dimineţile tot mai albastre vor fi
şi carnea pe ceruri se arată,
pe pământuri se arată, peste tot.

şi doar mai încolo, lângă câmpuri, lângă nimeni,
o carne albă încet legănată de arborii albi.

3 comentarii:

diddle spunea...

scrie minunat

Janina spunea...

astazi l-am descoperit rasfoind printre carti in libraria Kretulescu .. si imi pare ca scrie tare frumos :)

Anonim spunea...

e unul dintre preferatii mei ....
teodor duna inseamna mult in poezia zilelor noastre..felicitari !!!