18 februarie 2010

Augustin Cupşa, "Profesorul Bumb şi macii suedezi" (fragment)

Profesorul Bumb stătea întins, cu faţa în jos, pe masa de disecţie de la subsolul jegos al Facultăţii de Medicină.

Masa întunecată, de ciment, pe care sarea lăsase urme albicioase, era probabil destul de rece şi asta - trebuie să fie neplăcut, se gândi Furtunache, în timp ce umbla cu mâna lui osoasă prin halatele care rămăseseră în cuierul sălii de Anatomie ca să găsească vreo ţigară uitată de cineva sau poate chiar un pachet întreg, deşi avea ţigări, avea ţigările lui şi nu fuma niciodată altceva decât Mărăşeşti. Fuma ţigările astea de când se ştia - şi atunci când erau proaste, şi atunci când erau mai proaste ca niciodată, când erau umplute cu rumeguş şi aşchii de lemn cât unghia de la picior, în loc de tutun şi atunci când se spunea că n-or să se mai fabrice şi atunci când nu s-au mai fabricau şi chiar şi atunci când trecuseră câţiva ani de când nu se mai fabricau. El tot reuşea, nu se ştie cum, să ajungă la seriviciu cu câte un pachet nou - nouţ în fiecare dimineaţă şi toţi îl bănuiau că are depozite uriaşede ţigări acasă sau prin vreo pivniţă, la ţară iar unii pierduseră deja bani buni punând pariu împotriva lui.
Unii ziseseră că o să ajungă la fundul sacului într-o lună şi pierduseră.
Unii ziseseră că o să ajungă la fundul sacului în şase luni şi pierduseră.
Unii ziseseră că o sa ajungă la fundul sacului într-un an şi pierduseră.
Unii ziseseră că o să ajungă la fundul sacului în trei ani şi pierduseră.
Se ajunsese la concluzia că Furtunache avea depozite, pur şi simplu, uriaşe de Mărăşeşti dar nimeni nu ştia dimensiunea lor reală. Stăteau şi aşteptau. Cei care pariaseră se lăsaseră de aruncat banii pe geam şi aşteptau. Totul era aşteptare şi luptă surdă cu timpul. Ţigările lui Furtunache măsurau trecerea timpului.
Chiar şi acum găsi o ţigară şi chiar de Mărăşeşti. Cine dracului fumează aşa ceva? Furtunache rămase descumpănit un pic până când realiză că era de fapt, o ţigară de a lui. Băgă mâna din nou printre celălalte halate, făcu proba şi într-adevăr ajunse în propriul buzunar. Ieşi dintre halate, se aşeză la o masă de disecţie, îşi vărsă toate ţigările pe cimentul care devenisese lucios în năclăiala lui veche şi le numără bucată cu bucată. Se convinse că era ţigara lui şi chestia asta îl dezamăgi dar totuşi şi-o aprinse şi pufăi bine în fumul înecăcios privindu-l pe profesorul de Neuroştiinţe acoperit pe jumătate cu un cearceaf găurit gălbui.
Trebuie să fii mort destul de bine ca să stai aşa pe masa asta rece – se gândi Furtunache şi gândul ăsta i se păru destul bun ca să merite o ţigară şi se hotărî să îl reţină chiar aşa. Asta n-ar fi trebuit să fie prea greu pentru că Furtunache nu ţinea minte mai nimic şi ar fi trebuit, deci, să aibă destul loc în cap pentru aşa ceva. Ajunsese la o nouă formulare strălucitoare şi plescăi satisfăcut şi îşi îndepărtă câteva fire maronii de tutun care îi rămăseseră lipite pe buza de jos. Dar păli repede la loc.
Profesorul Bumb era prietenul lui şi situaţia asta îi producea o stare de nervi nelămurită. Studenţii îl porecliseră de mult – „Mersulpejos” şi uneori mai simplu – „Mersu” după ce un tip popular citise asta într-o carte de curs jerpelită pe care o împrumutase de la bibliotecă. Altcineva, mai demult, într-o vară lâncedă, când trebuise să tocească toate formulele ălea imposibile în loc să meargă la ştrand cu băieţii, trăsese o linie cu pixul pe hârtie, de sub numele Emil Bumb, profesor şi altele, şi scrisese acolo – inventatorul mersului pe jos şi al clipitului. Chestia asta probabil îl bucurase şi i se păruse o compensaţie pentru o dimineaţă pierdută dar pe tipul care găsise asta, după ani, în acea carte, îl electriză şi îl ilumină, de-a dreptul. Alergase prin tot căminul şi se fălise cu descoperirea lui şi toţi hohotiră bubuitor, lăsându-şi cursuri şi fiţuici şi batiste cu muci să cadă pe podele şi îi hotărâră porecla asta.
Profesorul Emil Bumb era de altfel, un profesor strălucit, la o măsură de votcă de genialitate şi lumea, în general, îl iubea. Deşi nu îl înţelegea. Terminase cu brio Facultatea de Fizică la Bucureşti, luase premii şi medalii la concursurile naţionale încă din liceu şi chiar argintul la Munchen în `64 şi pentru asta fizicienii de la Stockholm făcuseră presiuni mari ca să fie lăsat să studieze fizica la ei dar îl trimiseseră înapoi acasă după ce mânjise cu sos de roşii, picioarele de bronz ale unui nobil nordic sfrijit dintr-o piaţă din centrul oraşului. Şi nu trecuseră decât cinci luni.
Trebuiau, însă, să ştie că Bumb vandalizase statuia aia, într-o stare de beţie profundă, când se întorcea de la un chef cu suedeze dolofane şi exaltate şi una chiar ţipase şi aplaudase, împingându-l înainte şi apoi, acasă, se dezbrăcase destul de lejer în faţa lui pentru isprava asta. Şi mai trebuiau să ştie că asta i se întâmpla cam în fiecare seară deşi el reuşea să se concentreze destul de bine în laborator dimineaţa.
Dacă ar fi fost gem de prune sau ciocolată sau sos de usturoi sau chiar şi rahat în loc de sosul ăla blestemat de roşii, Bumb ar fi scăpat cu o amendă şi cam atât. Dar culoarea aia roşii îi isteriză de-a dreptul pe profesorii pedanţi şi putred capitalişti din consiliul de conducere al universităţii. Profesorul Blum Berg chiar se ridicase nervos, gesticulase până îi pârâise vestonul gri la subraţ şi îl numise unealtă comunistă şi agent kaghebist. Profesorul Langer Hans care, în realitate, era chiar mai de dreapta decât profesorul Blum Berg, sărise şi îi luase apărarea lui Bumb. Cei doi nu aveau, în realitate, nici o părere sau simpatie politică. Erau când de dreapta când de stânga după cum bătea vântul şi de obicei, prin contradicţie. De fapt erau singurii doi apolitici din consiliul de conducere al universităţii şi ceilalţi îi lăsaseră să se certe şi să se ţigănească doar pentru ca ei să poată să râdă satisfăcuţi, binenţeles, în spatele unor figuri sobre, pe care nu se putea citi nici o emoţie.
Între Blum Berg şi Langer Hans era o ciudă veche de foarte mulţi ani datorită competiţiei pentru premiul Nobel deşi unul era profesor de chimie şi celălalt de fiziologie. În anul acela, lupta dintre ei se ascuţise pentru că fiecare simţea premiul atât de aproape încât ar fi putut să întindă mâna să-l apuce. Lunile acelea trecură chinuitor pentru amândoi, cu vizite regulate şi cafeluţe la secretarul Comitetului Nobel, doar ca să mai prindă câte o informaţie.
În toamnă se anunţară rezultatele deliberărilor. La chimie luase Woodward şi la fiziologie - trei francezi.
Blum Berg şi Langer Hans nu fuseseră niciodată în vizorul Comitetului Nobel ci ajunseseră singuri la concluzia asta, prin `58, pe la a 14- a bere fiecare – că erau la vârsta la care trebuie să te gândeşti la aşa ceva. Şi se gândiseră chiar atunci pe loc, pentru că studentele în decolteurile cărora îşi fixaseră privirile toată seara, plecaseră, după ce aşteptaseră inutil ca unul dintre bătrâni să se ridice şi să le ofere o cafea, măcar sau ceva de unde să înceapă şi nu mai aveau ce face. Fiecare ajunsese la concluzia că celălalt va lua premiul pentru că avea sau relaţii sau concurenţă slabă în domeniul său. Se duseseră acasă şi pizma intrase odată cu ei pe uşă şi rămasese în casele lor aproape opt ani.
În `66 şi-au dat seama că e inutil – nici unul nu avea vreo mare descoperire la activ pentru că nici unul nu mai lucra în cercetare ci doar pe partea didactică - cursuri şi laboratoare cu studenţii – dar mai ales că pierduseră opt ani dintr-o prietenie frumoasă cu multe nopţi albe şi beri aurii care alunecă uşor pe gât în barul Trei Jobene de pe Tyska Drinken.
Atunci însă, când se decidea soarta lui Bumb, cei doi erau pe culmile antipatiei reciproce. După patru ore de discuţii se hotărâseră să îl cheme pe tânărul fizician român ca să îşi susţină sau probeze lipsa de premeditare a faptei. Bumb nu era acolo şi nici în camera de cămin, unde năvăliră deodată câţiva profesori din comisia de disciplină a universităţii.
Colegii nu mai ştiau nimic de Bumb de câteva zile dar le indicaseră adresa iubitei lui – Lotte. Ajungând acolo, auziseră încă din stradă o muzică lascivă. La uşă le răspunsese o roşcată plinuţă, cu forme provocatoare, costumată în infirmieră. Deşi corpul ei le atrăgea insistent privirile, unii tot putuseră să-l vadă prin uşa întredeschisă pe Bumb care stătea în chiloţi pe canapea şi ţipa în română – Vreau injecţie. Am fost rău.
O mai priviseră odată pe roscată şi simţiseră o ciudă neîmpăcată pentru norocul lui Bumb şi se gândiseră că nici un emigrant nu are dreptul să se înfrupte în aşa hal din comorile Suediei.
Îl puseseră pachet pe Bumb, care era din nou beat, pentru că nu putuse să suporte tensiunea nervoasă care îl cuprinsese la gândul exmatriculării şi îl trimiseseră cu primul avion în Republica Populară Română. Era toamna lui 1965.

Furtunache ajunse la capătul ţigării, după ce îşi arsese degetele, ca să mai tragă un fum şi o aruncă în scurgerea mesei de disecţie, unde mai erau grămăjoare din fire de tutun de la chiştoacele pe care le tot arunca acolo.
Nu mai e nimic de făcut în legătura cu asta. Cel puţin până la prânz când, probabil, avea să apară Olga. Furtunache se apucă de treaba lui.
În sălile de Anatomie de la subsol, ca de altfel, în toată facultatea era linişte pentru că studenţii erau în „presesiune” şi aveau liber ca să înveţe pentru examene, mai puţin cei care rămăseseră cu absenţe şi trebuiau să facă „recuperări”. Furtunache examină noua vitrină cu rafturi de lem care se întindea pe unul din pereţii scurţi ai sălii, fluierând, fără să ştie, o arie din Aida. Vechiul suport putrezise în întregime şi borcanele cu organe în formol fuseseră gata - gata să cadă în capul studenţilor, acum două săptămâni iar profesorul Suciu, şeful de disciplină, poreclit de cunoscuţi, Boa pentru figura lui veninoasă cu ochelari rotunzi şi caracterul infect, băgase, fără bucurie, mâna în visteria Catedrei de Anatomie şi aprobase comanda pentru o nouă vitrină.
Ultimele trei tuburi de neon care se mai aprindeau, zâmbeau chior în peretele gros al clopotelor de sticlă întinse pe jos. Sub praful poros se ghiceau forme ciudate. În cele mai dinspre uşă, erau avortoni malformaţi – de 4, de 6 şi de 7 luni cu trei ochi, cu patru ochi, cu buză de iepure, gură de lup sau piele de şarpe sau alte lighioane greu de închipuit. Lucruri despre care profesorul Suciu, ar fi explicat plescăind că sunt rezultate fireşti ale unor procese anormale. Anomalii de sudură ale placodelor. Anomalii punctiforme ale mugurilor faciale. Defecte de migrare embrionară din creasta neurală. Anomalii ale embrionul trilaminar. Lucruri.
Furtunache le examină cu un rictus, privind înăuntru, ca printr-un glob de Crăciun care are în el o căsuţă şi o ninsoare drăguţă, după ce îl agiţi bine. Sticla borcanelor ajunsese de mult murdară şi unsuroasă bine, dând un caracter puternic static, prafului care se adunase gros iar acum erau aproape imposibil de apucat. Chiar şi formolul dinăuntru avea tente uleioase. Furtunache se hotărî să le păstreze pentru Olga şi le împinse cu piciorul deoparte. Borcanele lăsară curbe printre aşchiile de lemn care străluceau alb pe pardoseală.
Vitrina părea bine făcută şi Furtunache o verifică agâţându-se şi trăgând cât putea de tare de rafturile de sus. Apoi îşi dădu drumul şi se şterse bătând din palme. Prin mirosul înţepător de formol răzbătea subţire, cel de lemn proaspăt. Vitrina pe care o aduseseră cei doi lucrători buni la toate şi exact la nimic, ai facultăţii, nu se potrivise în lăcaşul peretelui. Se scărpinaseră în cap, apoi începuseră să dea cu ciocanul în muchiile ei, că doar doar o intra acolo. Dar aici intervenise Furtunache. Cei doi muncitori crezuseră iniţial că vor obţine o victorie facilă în faţa laborantului de la Anatomie şi o vor întinde repede de acolo dar se treziseră sub tirul lătrător al lui Furtunache, fără putere de împotrivire de parcă ar fi fost hipnotizaţi.
Furtunache se suise de-a dreptul cu vocea lui bolovănoasă în spinarea lor şi îi strunise ca pe nişte ponei. Nici unul nu scosese o vorbă. Pe alocuri mai luaseră cu rindeaua, pe alocuri mai sparseră cu dăltiţa zidurile, nu până când vitrina intră fără probleme acolo ci până când Furtunache se declarase mulţumit. Ei promiseseră că se vor întoarce chiar a doua zi ca să îndrepte cu puţin chit şi o mână de var stricăciunile dar în sinea lor ştiau că nu vor să mai vină acolo unde înregistraseră o înfrângere umilitoare şi nu vor mai vorbi niciodată despre asta.

Furtunache nu era respectat de nimeni din facultate cu excepţia profesorului Bumb. Era tolerat. Nimeni nu ştia cum şi de ce.
Făcea stricăciuni incredibile.
Dăduse foc la unul dintre laboratoare înegrind pereţii şi provocând o panică memorabilă printre studenţi, asistenţi şi profesori.
Se lua stupid şi agresiv de femeile de servici, de laborante, de asistente, de studente.
Unii ştiau că bea de stinge.
Unii spuneau că şi-o trage cu cadavrele.
Alţii că mănâncă din organele formolizate.
Rectorul Dan se îngrozise. Pusese să fie urmărit, supravegheat, verificat. Dintre toate zvonurile care circulau despre el, doar treaba cu alcoolul se dovedi adevărată. Furtunache fusese prins beat la serviciu de 21 de ori din 22 de zile lucrătoare ale unei luni. I se luase sânge, prin surprindere, la diverse ore ale zilei şi probele fuseseră examinate în laboratorul de chimie de la etajul întâi – toate erau pozitive, până când profesoara Condurache se plânsese că pierderile de reactiv pentru dozarea alcoolui erau mult prea mari.
Rectorul Dan îl închisese pe Furtunache peste noapte într-o sală complet goală şi verificată, doar cu biscuiţi şi apă. Dimineaţa îi luase probe de sânge şi acolo ieşi alcool. Alcoolul curgea prin vasele lui ca o componentă firească a sângelui. Dezarmat, rectorul îl lăsă în pace. Dar făcu o asigurare pe bunurile din laboratoarele de Anatomie.

În realitate în chema Jenel Ofileanu, asta după ce îşi tăise, printr-o cerere la Biroul pentru Evidenţa Populaţiei, particula „Stân” de la începutul prenumelui. Lucra de 18 ani în laboratorul de Anatomie, pe treapta imediat superioară femeilor de servici. Unii îi spuneau îngrijitorul de cadavre, alţii – arendaşul morţilor, prostovanii – necrofilu'. Cei mai mulţi îi spuneau Furtunache pentru că fusese deseori văzut cu furtunul în mână, spălând corpurile din bazinul cu cadavre. Doar profesorul Bumb îi spunea domnule Ofileanu iar Furtunache îi spunea domnule profesor, indiferent de ora nopţii, de gradul de beţie al fiecăruia în parte sau însumate.
Discuţiile dintre ei aveau ceva din dialectica filosofilor germani din perioada romantismului târziu. Furtunache nu cunoştea nimic din lumea asta dar avea păreri despre orice. Prindea cuvintele interesante din zbor, apoi le dădea definiţii şi înţelesuri proprii, le articula în sisteme care deveneau tot mai trainice pe măsura ce Furtunache cobora spre fundul sticlei de votcă. Erorile lui de judecată, ignoranţa şi lipsa congenitală a nevoii de a cunoaşte ceva pe lumea asta erau sfidătoare şi ar fi făcut pe oricine să roşească de nervi. Dar nu şi pe profesorul Bumb. El ştia toate lucrurile despre care vorbea Furtunache, în sensul lor real şi adevărat dar găsea asta de-a dreptul plictisitor. Pe când versiunea lui Furtunache asupra lumii era incredibil de strălucitoare şi permanent schimbătoare – aşa de firesc cum îşi elabora teoriile, le şi uita. Aşa că profesorul Bumb începuse să îşi rupă din timp câteva după amieze pe lună ca să îl asculte.
Rectorul Dan se îngrozi din nou când auzi despre această prietenie. Zăcu murat pe scaunul de prezidiu al şedinţei de consiliu, meditând la enormitatea faptului.
Profesorul Bumb s-a ţicnit – şi se întristă sincer

=

Monsieur de Maupassant va s`animaliser.

Emil Bumb revenise în peisajul gri nesigur al României anului 1965. Fapta lui cosmetizată cu parfum politic fu repede preluată şi folosită de propagandiştii vremii ca un act de mare curaj. Apăru prin ziarele ciopărţite de cenzură şi i se găsi un loc la Institutul Naţional de Fizică al R.P.R. Profesorii ştiau că oricum îl merita. Bumb era complet pe din afara problemei. Nu avusese nici o intenţie şi încerca să treacă neobservat mai ales în faţa părinţilor care l-ar fi snopit în bătăie dacă ar fi aflat că s-a îmbătat.
Îşi împărţea timpul în trei bucăţi egale: studiu, băutură, plimbări prin parc. Totul în jur era ceţos şi fumuriu şi asta i se strecura cumva în suflet. Îşi amintea cu regret de zilele de la Stockholm deşi atunci nu-i plăcuse prea mult acolo.
Se plimba mult pe marginea Cişmigiului în dimineţile răcoroase când, de cele mai multe ori era singur şi se gândea la luminile vapoarelor care ţopăiau în apele lacului Malaren trecând spre golf şi apoi spre Marea Baltică. Asta îl stimula pentru studiul mişcărilor de spin ale electronilor. Pe atunci ţinea regulat legătura prin scrisori cu profesorul de fizică Yoricksson. Uneori cenzura oprea şirul scrisorilor confiscându-le pe cele cu conţinut pornografic sau lincenţios pentru că cei doi mai schimbau şi păreri despre gagici, fantezii sau amintiri fantasmagorice. Astfel se pierdură şi câteva verigi de legătură din ceea ce ar fi putut fi suportul teoretic al unui tub catodic revoluţionar.

Bumb regreta cel mai mult din Stockholm - două lucruri: votca Viking care era doar o jumătate de coroană sticla şi femeile mature. Restul era plictiseală. Avansase cu mintea lui atât de departe încă de mic, încât poate se speriase de ce văzuse acolo. Poate de asta se apucase de băut. Poate de asta se irosea în lucruri mici. Dar era foarte greu să împărtăşeasca asta cu cineva pentru că el comunica într-o sferă foarte înaltă şi implicit puţin populată.
În urma unor beţii repetate, Bumb fu degradat din cercetător în cadru didactic. De fapt, din cauza beţiilor repetate, fusese degradat toată viaţa. Totuşi nu ajunsese foarte jos pentru că inţial fusese foarte sus. Trecuse la studiul cuantelor de lumină, energia şi mişcarea fotonilor şi chiar ajunsese aproape să desfiinţeze principiul de incertitudine al lui Heisenberg. De la Facultate de Fizică din Bucureşti zbură la catedra de fizică a Facultăţii de Medicină. Se apucase de studiul potenţialelor evocate când află de la profesorul Yoricksson, că Lotte se căsătorise cu un canotor local. Chestia asta îl umplu mai mult de uşurare decât de regret pentru că nu mai trebuia să se mai simtă vinovat de eşecul relaţiei dar consideră că ar fi cazul să se îmbete şi i-o trase decăniţei care îl tot îndemna de mai multă vreme, în cabinetul ei. După nouă luni ieşi un copil dar nu o căsătorie.
El era deja în provincie după ce fusese scos din facultate după un scandal cu cioburi în stradă şi alcool din belşug. Acolo i se găsi un loc catedra de Neuroştiinţe unde trecu ca prin brânză spre glorie pentru că nu avea nici un concurent pe măsura lui. În timp ce restul se chinuiau cu mici lucrări copiate sau inventate el elaboră un studiu despre căderile de tensiune ale impulsului nervos la nivelul terminaţiilor dendritice. Fapt care ar fi putut avea mari implicaţii în epilepsie.
Acolo îl întâlnise pe Furtunache dar trecu ceva timp până ce discutaseră prima dată. Şi asta se întâmplă cu ocazia cutremurului din `86. Era noapte şi cei doi erau singurii oameni din facultate la ora aia fără însă să ştie unul de existenţa celuilalt. Chiar şi paznicul fugise la spital pentru că îi năştea nevasta. Orbecăind pe coridoarele pe care bezna părea îndesată, după ce liniile de curent căzuseră, cei doi se ciocniră aşa cum Seurat şi Signac se ciocniseră la o expoziţie a refuzaţilor.
Dimineaţa îi găsi bând gros. Toată noaptea, Furtunache îi prezentase aprins, o variantă deformată a unui text de a lui Platonov (pe care nu îl citise) despre membranele morţii şi hohotele de râs ale profesorului Bumb zguduiseră ţiglele rămase pe casele din cartier, ca o replică a seismului. Îl găsea pe Furtunache amuzant şi strălucitor.

Furtunache îl privea în schimb cu evlavie şi ar fi făcut orice, inventat orice ca să îl cucerească. (Dar nu putea fi sigur niciodată). Lipsa de respect a tuturor celorlalţi era mai mică decât atenţia pe care i-o dădea Mersulpejos. Chiar şi acum nu putea să-şi vadă de treabă pentru că el era acolo şi îi tot venea să se ducă la el şi să-i spună să se ridice de acolo dar ştia că asta nu se poate.
Puse un clopot de stică sus pe raft. Înăuntru era un cord ca un pneu explodat. Urmară vreo cinci creiere la rând – creiere păstoase, creiere jumătăţi, creiere fantomatic de lactescente, creiere împânzite de nervuri ca de nişte buruieni, creiere care-şi prelingea lobii libidinoşi în lichidul amorf. Furtunache se îndepărtă şi îşi privi încântat aranjamentul în spaţiu. Mai puse acolo borcane cu intestine prelungi şi bătrânicioase, roase de gălbinare, borcane cu rinichi voioşi bălăcindu-se în jurul unui ficat posomorât care îşi etala vena cavă inferioară ca un penis bleg. Plămâni uscaţi pe sfoară. Globi oculari placizi în care irisul se deschidea ca o yală.
Afară, un soare albicios se suise în vârful zilei. Totul era prăjit pe jos şi iarba părea palidă aproape de micile geamuri ale sălii de Anatomie care dădeau în stradă la nivelul solului. Castanii lăsau o umbră contorsionată în jur. Un tramvai trecu pe scrâșnind pe șine dar înăuntru ajunseră doar câteva frânturi.
Furtunache îşi privi ceasul. În maxim o jumătate de oră trebuia să apară Olga.
Era o zi limpede de iunie în care lucrurile parcă stăteau pe loc şi zgomotele dintre ele măsurau distanţele deformat de parcă toate ar fi fost îndepărtate. Foarte sus pe cer trecu un avion cu reacţie.

Olga stătea acum în cabinetul profesorului Suciu de Anatomie care o dezbrăca meticulos din priviri. Nu avea prea mult de lucru pentru că fata asta nu purta mai mult de o rochiţă subţire, ţipător înflorată şi sandale cu toc. Fără sutien. Fără chiloţi.
Olga se baza pe câteva lucruri simple care funcţionau întotdeauna: o coamă sălbatică roşcată, ţâte mari, cur mare, picioare ferme cu care ţăcănea provocator pe coridoarele Facultăţii de Medicină de aproape un an de zile. De fapt doar de câteva ori într-un an de zile. Mai exact la examene şi câteva mici aranjamente. În rest o puteai găsi oriunde în oraş, în ţară sau pe glob dar în facultate – nu. Acum avea prea multe absenţe la Anatomie pentru ca să scape nepipăită de Boa care o remarcase chiar de la sesiunea de iarnă şi-şi pusese asta în cap.
Trecuse aproape un an întreg de şcoală şi deşi nu avea nici o restanţă până acum, ea se gândea serios să renunţe la facultate. În clădirea asta în primul rând nu prea era lumină, coridoarele erau prea lungi şi ferestrele prea îndepărtate, la un capăt şi la celălalt. La subsol şi la parter mirosea a morţi, la primul etaj mirosea a sulf şi la ultimul etaj a mucegai. Multe examene într-o sesiune. Sinelnikov era o cărămidă mare. Într-o anatomie de Ranga, citeai pe 10 pagini traiectul unui nerv prin corp de parcă ar fi fost într-un film cu urmăriri. Dar fără suspans. Chimia, fizica erau complicate fără rost, nu le pricepuse nici în liceu, noroc că nu se mai dădeau la admitere – şi atunci de ce să le mai înveţe acum? Şi mai urmau cinci ani. Şi după aia alţii, o lua cu ameţeală nu mai când se gândea şi o durea capul şi trebuia să stea câte o după-amiază întreagă cu storurile trase ca să îşi revină.
Olga crescuse într-un oraş mărunt din sudul prăfuit şi asta fusese cam singura ei posibilitate să scape de acolo. Ai ei o vroiau doctoriţă şi nici ei nu i se păruse, când era încă acolo, ceva atât de respingător. Şi ea se jucase de-a doctorul sau doctoriţa, cu dezbrăcat şi tot tacâmul la o vârstă chiar fragedă dar acum se terminase cu joaca.
Mai târziu, băieţii din scoala se suiau pe câte o lădiţă goală de bere sau se atârnau cu mâinile de grilajul ruginit de la vestiarul fetelor ca să o vadă pe Olga în pielea goală. Profesorul de geografie şi ăla de mate, unul pururi burlac şi celălalt divorţat o sorbeau din priviri încă din clasa a şaptea. Dar nici cei căsătoriţi nu se dădeau în lături. Chiar şi maică-sa îi zisese odată pe plajă, la Eforie – mai acoperă-te şi tu cearceaful ăla, mamă, ce naiba, că se uită bărbaţii la tine deşi ea purta costum de baie, ce-i drept din două piese atunci ce naiba să facă? Să-ş ia un costum de cosmonaut?
Între timp, lucrurile se schimbaseră destul de mult, mai ales de când venise în oraş şi scăpase de babaci. Ea şi corpul ei erau ca ea şi un balon şi între ele un fir de aţă. El mergea înainte şi o trăgea după el. Ea îl mai trăgea înapoi să n-o ia aiurea rău de tot dar nu prea mult că se rupea aţa.
Începuse să umble prin cercuri din ce în ce mai întunecate – băieţi cu maşini tari, tunate, băieţi care plăteau sucuri şi pizza, bărbaţi grizonaţi care plăteau cine mai dichisite cu vinuri scumpe şi contrafăcute, bărbaţi care învârteau afaceri suspecte şi cheile de la maşină pe degetul arătător până când nimerise în braţele unui bodyguard de club care obişnuia să o bumbăcească măcar odată pe lună când era cătrănit pe viaţă şi pe sistem. Chiar şi în facultate, lucrurile merseseră bine cu nişte zâmbete şi nişte haine mai decoltate, trecuse examenele pe ochi frumoşi dar asta nu mai era suficient pentru Boa care se simţea oarecum tras în piept pentru că fata asta nu ştiuse mai nimic în iarnă şi acum avea o groază de absenţe.
O pândea de atunci, îşi făcuse tot felul de gânduri cu ea şi îi făcuse tot felul de lucruri în gândul lui din ianuarie încoace şi singura lui consolare era că mai avea un examen cu la sfârşit de an. Şi ăsta era greu.
Boa era de o laşitate patologică şi avea un insucces trainic la femei dar de data asta, prada era prea sigură. Avea de gând să acţioneze lent. O ţinu în cabinet aproape 40 de minute, timp în care se şi bucurase de ea prin lentilele lui îndesate şi gălbioare, îi perorase importanţa cunoasterii corpului omenesc pentru orice viitor medic, neştiind că Olga era aproape gata să renunţe la studii şi să o şteargă cu bodyguardul la Roma, unde avea el un aranjament sigur şi doar o minune, un traseu lejer şi fără complicaţii ar mai fi ţinut-o în facultate şi asta poate nu pentru multă vreme. Apoi o mai slăbise din încolăcirea lui şi îi sâsâi vreo două glume cam nesărate ca să vadă că e totuşi un prof de treabă dar cum ea răsuflă mai liniştită, deschise caietul cu grupă, pe care îl avea pregătit de câteva zile şi îi trânti în faţă toate absenţele ei. Multe.
Era nevoie să facă măcar o recuperare, două şi apoi o aştepta sus să mai vadă ce şi cum. Era sigur că după trei sferturi de ceas la subsol, o să vrea să facă orice ca să scape de materia asta şi de alte dureri de cap.
Olga simţi un şiroi rece pe spate doar la gândul ăsta, prima şi singura ei oră de anatomie îi era încă foarte vie în cap. Măcar de n-ar fi sperietoarea aia de ciori acolo.
Ieşi din cabinet şi picioarele îi tremurau puţin. Pe mititelul ăsta rotunjior ca o ghiulea l-ar putea da gata repede dar cu dubiosul ăla de jos, era pur şi simplu imposibil. Furtunache. I se părea că pe el nu-l interesează nici o femeie de pe lumea asta. Poate doar dacă ar fi fost moartă şi deja în descompunere. Totuşi ar trebui să mai fie la ora asta un asistent, ceva mai de soi, nu baba aia afurisită care îi pusese atâtea absenţele dar măcar ăla tânăr slăbuţ şi destul de drăguţel pe care parcă îl şi văzuse de mai multe ori în nişte cluburi. Mai era o speranţa şi cu asta în gând, Olga se opri la baie, întră într-un cabină, îşi ridică fusta, se aşeză pe colac, după ce îl acoperi bine cu fâşii de hârtie igienică şi dă drumul la un jet liniştitor.

Profesorul Yoricksson nu se lăsase descurajat de-a lungul anilor de longevitatea regimului din Republica între timp - Socialistă România şi trimisese oficialităţilor multe scrisori prin care îl cerea înapoi pe (din ce în ce mai puţin) promiţătorul Bumb. Una dintre ele ajunsese, nu se ştie cum chiar la Emil Bobu, majoritatea fiind oprite şi încuiate în arhivă de un funcţionar mărunt care nu putuse să treacă de clasa a şasea chiar din cauza fizicii, măcar de s-ar fi băgat de la liceu, şi simpla citire a acelor rânduri îi provocau năduşeli. Dar nici Bobu nu făcu nimic cu scrisoare aia, prudent o pusese de-o parte şi promisese că se va mai gândi. O femeie de serviciu i-o mătură de acolo şi nici una din celălalte nu mai ajunse atât de sus. Aşa că Bumb rămase jos.
La câţiva ani după revoluţia din decembrie 1989, profesorul Bumb se întorsese în Suedia dar lucrurile se schimbaseră radical.
Votca Viking nu se mai producea.
Votka Finlandia costa mult.
Suedezele de atunci mature erau acum bătrâne iar cele mature nu mai păreau mature pentru Bumb pentru că şi el era matur.
Profesorul Yoricksson îmbătrânise binişor şi alarmant. Rudele îl băgaseră la un azil, destul de cochet de altfel, după ce era să se înnece într-o noapte, cu un cearceaf -rodea tot felul de lucruri noaptea - şi li se păruse cu adevărat periculos să-l mai lase nesupravegheat iar ei trebuiau să stea la serviviciu de dimineaţa până seara pentru că lucrau la Ericsson. Părul sârmos şi zburlit a profesorului, care pe vremuri îl inspirase pe Bumb şi îl îmboldise în studiul electricităţii şi al conductorilor de curent ultrafiabili, stătea acum prelins pe lângă urechi. Privirile îi erau goale dar senine ca un fund de fântână. Îl recunoscu însă îşi întinsese mâinile către el şi faţa i se luminase.
Se îmbrăţişaseră şi izbucniseră în râs. Un râs consistent şi alarmant care atrăsese atenţia unei infirmiere cu figură de moluscă care încercuise numele lui Bumb pe lista vizitatorilor, intuind în el potenţialul unei pierderi rapid progresive de neuroni. Dar cei doi nu se lăsaseră intimidaţi şi discutaseră toată după amiaza pând când îşi simţiseră limbile în gură ca nişte rufe stoarse şi tot ar mai fi vorbit.
Unii spuneau că profesorul Yoricksson, între timp membru al Academiei Regale Suedeze, a luat-o razna complet şi nu se poate alege din ce spune, câteva cuvinte sau propoziţii mai de soi. Îndrăznise, după mulţi ani de studiu al fotonilor, să contrazică repulsia lui Pauli printr-o teorie care se numea dinpulsia lui Yoricksson, aceasta fiind doar un capitol dintr-o carte intitulată O zi din viaţa unui foton. Destul de scandalos. Nici măcar Bumb care era torpilat bine, fiind trecut de 12 ziua, nu înghiţise teoria asta dar măcar nu îl contrazisese ci se bucurase de el aşa cum era, gândindu-se că realizarea acelui tub catodic era iremediabil clasată.
Câteva zile se mai plimbase pe marginea lacului, văzuse apusurile cleioase în prova vaselor care treceau pe Malaren şi băuse zdravan într-un bar din Gamla Stan. Apoi i se făcuse dor de casă şi deşi nu mai putea articula prea bine cuvintele, pusese mâna pe telefon şi o sunase pe fiică-sa. Ana crescuse cu el de la vârsta de cinci ani, când maică-sa se dovedise prea ţicnită ca să poată să aibă grijă de un alt suflet, fapt constatat şi de comisia de psihiatrii de la I.M.L. Bucureşti şi între cei doi se produsese de-a lungul timpului o legătură frumoasă. Locuiau împreună în casa veche, acum cu un soţ şi o fetiţă.
Ana se suise imediat în avion şi venise după el. Petrecură acolo câteva zile şi Bumb îi povestea, când vreun loc îi aducea aminte, întâmplări de când fusese cu bursă la Stockholm. Considera că e suficient de mare ca să audă majoritatea isprăvile dar totuşi le evită pe cele prea-prea.
În ziua dinaintea plecării, făcuseră o excursie de o zi şi o noapte prin sudul Suediei şi Bumb vrusese să revadă câmpurile cu spice arămii şi maci, de lângă Stockholm dar nu îi povestise nimic despre locul ăla, despre o după amiază anume sau despre Lotte. Doar se întinsese pe jos şi privise cerul vineţiu pe care norii se adunaseră îndesat şi zisese acum parcă sunt într-un lac, cerul e oglinda apei şi ăstea sunt fundurile unor corăbii , era discret machit şi Ana râsese încântată şi se întinsese, lângă el, cu braţele larg deschise. Ploaia îi găsise acolo cântând.

Pentru unii trist, pentru alţii de necrezut, pentru alţii liniştitor – profesorul Bumb trecuse în câţiva zeci de ani de la promisiunea mecanicii cuantice, studiul substimelor şi al particulelor la teoria nimicului, asta în cârdăşie cu Furtunache. Şi cu alcoolul etilic.
Teoria nimicului avea ca fundament o axiomă şi o teoremă enunţate de Bumb pe nerăsuflate, aproape de finalul primei sticle de votcă, într-o seară de aprilie.
Axioma:
La fiecare capăt al vieţii se află nimicul.

Teorema:
Nimicul de la un capăt şi nimicul de la celălat capăt sunt unul şi acelaşi.
(urma demosntraţia prin reducere la absurd, binenţeles, dar pe care Bumb o uitase între timp)

Restul teoriei era mobil şi lăsat în seama lui Furtunache, astfel încât se schimba de la o beţie la alta şi de la o fază a beţiei la alta. Furtunache amesteca acolo cunoştiinţe bizare de electricitate, mecanică şi optică şi nume de fizicieni aproximative cu fenomene observate chiar de el, unele depăşind şi sfera normalului şi sfera paranormalului, absurdităţi metaforice gen – revolta electronilor şi coşmarele maşinilor de spălat, condensarea energiilor într-un fel de materie care constituia trama nimicului. Furtunache afirma existenţa nimicului consistent iar Bumb - a nimicului inconsistent. Toate astea îl umpleau de bucurie. Nici măcar Zemansky nu l-ar fi putut ţine pe scaun două ore întregi. Discuţiile astea aveau loc măcar la două săptămâni în cârciuma de lânga intrarea din spate a parcului mare, şi pe terasa lui, vara.
Acolo fuseseră văzuţi ultima dată, în jurul orei trei, mişcându-se ţeapăn ca să nu se dezechilibreze, ca doi copaci între alţi copaci. (...)

3 comentarii:

Anonim spunea...

A. Cupşa va vedea curând o chestie ce are, în primplan, tocmai un personaj pe nume Bumb.

claudiu komartin spunea...

aşa, şi?

Anonim spunea...

Se întîmplă lucruri ciudate. Nu ştiu de ce, din prima frază, am recunoscut Morga Facultaţii de Medicină din Craiova, unde cu ani în urmă am ajuns împreună cu o colegă după formol în vederea unei disecţii la biologie. Şi cred că am avut de-a face cu Furtunache (mult mai tânăr decât aici), pentru că numai unul ca el putea răspunde pozitiv doleanţei unor eleve de-a şasea de a vedea cadavrele. Peste câteva ore, la cor, aveam să leşin amintindu-mi cele două femei şi bărbatul din jgeaburile cu formol şi să lipsesc apoi două săptămâni de la şcoală.Atunci m-am lecuit şi de medicină. Dar bravo celor care pot face faţă acestei întâlniri derizorii cu moartea. Cred că-l recunosc, cel puţin tipologic, şi pe profesorul Bumb.
Memorabile personajele, amplă construcţia, percutantă scriitura.