Poeme de Moni Stănilă

drumuri

orizont

o durere îmi străbate plămânii
dar ignor orice boală
cum ignor trenul ăsta de noapte

nu e nimic mai solid – îmi spun – decât trenul sovietic
decât liniştea mea
pentru care mă tem atunci când
de la fumoar văd drumul rămas în urmă

mănuşa

ţin cartea închisă pe genunchi
e ca un mers de-a lungul meselor la beţie
şi doar geanta pe care o târâi după mine
mă ajută să nu mă pierd
printre pietonii oraşului

din când în când ajung aici
mă aşez aproape de casa în care dormi
desfac geanta şi extrag o mănuşă
cu dungi colorate
subţire ca un ciorap de lycra

o potrivesc cu atenţie
o privesc încântată şi îmi spun că
dungile ei sunt de fapt
drumurile pe care trebuie să mă întorc

dimineaţa cu tine

îmi amintesc gustul ploii
imediat după oprirea trenului
totul e atât de atent de calm
de parcă ar exista o luciditate
în înfruntarea noastră

(nici o stridenţă)
urcăm în taxi
nu ne atingem – nu ne privim
ajungem în mijlocul camerei
îmi torni o cafea şi îmi cuprinzi pumnii

aşa şi acum
în gară gustul ploii
nu se aud decât paşii noştri
maşina blocul
camera
întâlnirea asta ne rulează în ochi ca un film
dimineaţă o să îmi ţii haina
şi o să îmi spui
ar fi timpul monica ar fi timpul
să fim mai serioşi

strigătul cocoşului


1.

unde am crescut fiecare vecin din bloc
ascunde în pădure un cocoş sau doi
bătrânii ciulesc urechile în nopţile geroase
ca să ştie când se va îmblânzi potopul

astăzi – în momentul cel mai adânc
din noapte – strivesc sita ferestrei
înaintea ochilor văd Karsul înzăpezit

în oraşul ăsta
pe strada Frunzei
aud un cocoş cu ţipăt puternic
mâinile mele înţepenesc pe carte

mă întorc într-o casă cu duzi în curte
cu miros de foc şi lapte proaspăt muls

cocoşii sunt soldaţii planetei


2.

bulevardul victoriei luceşte sub atingerea ploii
în dreapta căminului parcul sub arin
e un blat negru ameninţător

tac în pervazul ferestrei
citind prin fum de ţigară

somnul meu atârnă strangulat de frică
precum fata aia de 12 ani care-mi transformă
pielea în vârfuri de degete

sunt simţ tactil şi îmi pipăi oasele
lumea lui mihailovici mă sapă adânc
până noaptea devine albă

anii s-au înghiţit ca o matrioşcă
iar acum îmi fumez ţigara în bucătărie
sunt numai degete în lumea lui pamuk

o secundă îngheaţă la strigătul cocoşului
şi îmi revăd copilăria
în nopţile în care ei tac
se judecă lumea


3.

în inima de zăpadă cresc cocoşi de zăpadă
dimineaţa deschizi fereastra şi îi cauţi din priviri
nu spui nimic stai ca o statuie cu ochii în alb
te urmăresc din pat
nici tu nu ştii de ce suntem legaţi de strigătul lor

când îţi aşezi protector palma pe pântecul meu
lacrimile mele sunt porumbul de la masa
cocoşilor albi

când vor amuţi vom îngropa pământul
ne vom lua adio unul de la altul

noaptea ciulim urechile să auzim
cum aerul de zapadă e penetrat
de strigătul lor

aşternem pe foaie – ascuns –
povestea cocoşilor

piesă nordică


(introducere)
desenul fumului e singura mişcare
ondulată în îngrămădirea
de aici
la umbră - gheaţa
la soare - viaţa şi iarba

(cuprins)
menajeria unei clipe
când în torsul tău îmi afund
respiraţia
mimarea unei relaţii fireşti
între noi interdicţii

(sau)
amintirile
cu mâini aristocrate - niciodată
prea aproape de ţărm
s-ar putea sa vorbim despre pace
într-o casă uriaşă mai galbenă decât pielea
băieţilor noştri

(încheiere)
prietenii ne vor face cu mâna tai-tai
iar noi vom spune
mai faceţi un tur al oraşului
că e frig tare frig aici la înălţime