Institutul Blecher

Institutul Blecher, ediția 50

2011-11-15T21:28:00.000+02:00

Fotografii de la ediția XLIX

2011-11-13T00:34:00.017+02:00

foto: Jan Mysjkin & Ana Toma

Institutul Blecher, ediția XLIX

2011-11-09T01:26:00.001+02:00

Fotografii de la ediția XLVIII

2011-11-05T05:01:00.012+02:00

Institutul Blecher, ediția 48

2011-11-03T12:49:00.002+02:00

Fotografii de la ediția 47

2011-10-29T18:47:00.007+03:00

Institutul Blecher, ediția 47

2011-10-27T03:28:00.002+03:00

Fotografii de la ediția 46

2011-10-13T05:39:00.024+03:00

Institutul Blecher, ediția 46

2011-10-11T13:30:00.001+03:00

Fotografii de la ediția XLV

2011-10-10T23:23:00.000+03:00

Diana Iepure – proză

2011-10-10T22:38:00.003+03:00

Ospăţ în vremea dietei

(titlu provizoriu)

fragment

Începe a doua săptămână de când mă supun cu resemnare uneia dintre cele mai nemiloase diete. Mă simt deja zveltă şi uşoară ca un pai. Din păcate, niciunul dintre colegii de serviciu n-a sesizat încă minunata schimbare a chinuitului meu corp. Am fost remarcată totuşi, azi dimineaţă, de măturătorul de la rosal care mă privea pe furiş, în timp ce zgâria încrâncenat trotuarul din staţia de tramvai. Eu însă continui să-mi modelez cu încăpăţânare boţitele cărnuri ce mai poartă încă amintirea unui trecut glorios şi plin de plăceri. Căci da, au avut şi ele, precum numeroasele imperii pământeşti, faze de înflorire, extindere şi ruşinoasă decădere. Înţeleg foarte bine că sunt victima unui proces firesc şi ireversibil. Dar asta nu înseamnă că îmi este mai uşor, atâta timp cât o femeie e remarcată întâi şi întâi de toate pentru cur, ţâţe, craci, în ordinea preferinţelor. Ţâţe cât mai mari, cur bombat, dar nu foarte, craci lungi, de dorit să pornească din urmeri.

Soacrei mele i-ar fi plăcut să aibă o noră slabă, firavă, blondă, cu ochii albaştri, dar mai ales cu osul mic. Şi foarte aranjată. N-a fost să fie. Nu sunt deloc cu osul mic. Uneori am impresia că mi-a fost turnat oţel în măduvă. Chiar şi atunci când nu aveam gram de grăsime pe mine, nu coboram sub 56. Obiceiurile şi tradiţiile noastre alimentare n-au nici ele prea multe tangenţe. Ea nu suportă legumele. Numai când mă vedea amestecând roşiile şi castraveţii cu mărar, pătrunjel, ceapă verde se întuneca. „Iar cu mâncarea ei rusească! O să ne otrăvească! O să ajungem toţi la spital!”- declanşa alarma, în timp ce încercam să pregătesc un sos de ceapă şi roşii pentru nişte ardei prăjiţi. „N-o să mai ajungem, nu e rusească”, se auzea din sufragerie vocea timidă şi împăciuitoare a proaspătului meu soţ.

De obicei, în perioadele mele „dietetice” mă vizitează cele mai ciudate gânduri, vise şi amintiri. Toate, dar absolut toate, despre mâncare: sărbători în familie cu mese întinse şi făclii aprinse, aventuri culinare împreună cu fraţii mei, în fericitele clipe când părinţii erau plecaţi de acasă, propriile experimente la aragaz, diferite halucinaţii olfactive în stare să-i trezească din somn, fără sărut, şi pe Frumoasa din Pădurea Adormită, şi pe Piotr Ilici Ceaikovski. Tot în aceste perioade mă trage să mă uit pe internet la site-uri pe care gospodinele postează poze artistice cu cele mai noi realizări în materie de artă culinară, începând de la tartinele cu ochi, nas şi gură şi terminând cu felurile sofisticate, cum ar fi iepure în petale de trandafir sau panseluţe suflate cu zahăr. Uneori dau din întâmplare peste poze cu salată de icre. Schimb repede pagina că am alergie.

Tocmai când încercam să desluşesc cum e tăiată floarea de morcov pe o vânătă umplută cu dovlecel, mi se deschide fereastra de mess direct pe poză:

stelistpeviata: auzi fataaaaaaaaaa

io: da mai da aud ce tipi asa

stelistpeviata: astia iar nu ne-au trimis datele la timp

stelistpeviata: plm

stelistpeviata: iar o sa fim nevoiti sa stam peste program si sa ne indopam aiurea cu chocapic

***

Am avut musafiri. A trebuit să gust şi eu din ce am pregătit. Aşa, cu toată dieta. Pentru că nu mi se pare corect să serveşti pe cineva şi să te fandoseşti. Am mâncat aproape simbolic, dar am ieşit din ritm. A doua zi am mâncat iar. N-ar fi fost tragic dacă ciuguleam şi eu, beam un iaurt de 0,1%, gustam o lingură-două de brânză. Însă am exagerat. Şi, pentru că, vorba lui Gorbaciov, proţess paşol*, m-am reapucat.

Între tip, am fost la hipermarketul din zonă. Să ne aprovizionăm cu chestii vitale. Mergem la cumpărături de câteva ori pe lună şi rar se întâmplă să nu ne certăm. În drum spre, în drum dinspre, dar mai ales între rafturi. Odată nici n-am mai intrat în magazin, am plecat spre casă direct din parcare. Ne predispune la ceartă aerul ăla, naiba ştie.

Nu suportă magazinele, nu le înghite organic. Nu că ar fi unicul. Ţin minte că ieşeam cu ăsta micu dintr-un magazin de haine şi, la uşă, un nene : „Bravo, frate, ai scăpat! Eu încă nu”.

Am zis că îmi iau maşină şi nu îl mai agăţ în vecii vecilor.

A zis că stă în librărie până ies, că nu e normal să piardă ore la rafturi.

Am zis că e aiurea să iei prima prostie care îţi cade în mână.

Data trecută a luat icre de hering cu multe E-uri. Super comod. Stai la fotbal, bei bere şi mănânci prostie din aia unsă pe pâine. Le-a strecurat în cărucior când n-am fost atentă. Am văzut abia la casă şi ce era să fac?

Acum zace. Pe noptieră stau înşirate căni cu ceai. Vreo cinci. Una albă, fără toartă, de la defunctul târg de carte, pe care scrie cu negru Bookarest, mi-a fost milă s-o arunc. Alta mai mică, simplă, de la piaţă, am primit-o de pomană. Mai sunt: una cu Waterloo şi portretul lui Napoleon, una bonus de la ciocolata Milka şi una cu Mi-e dor de tine. Toate pline. Căci bolnavul refuză să le bea, chiar dacă ştie foarte bine că trebuie:

- Cred că am 41.

E rău de boală. Se dă de ceasul morţii, cere să am grijă de copii, dacă ceva. Îmi vine să râd, dar mă abţin. Insist iar cu ceaiurile. Omul e îndărătnic, nu vrea şi gata. Se îngălbeneşte văzând cu ochii. Arunc ceaiul din căni şi fac altul. După miezul nopţii, gluma se îngroaşă. Nu mai rezist şi sun la salvare. Explic ce şi cum, exagerez. Vocea din telefon:

- Câţi ani are?

- 38, zic.

El adoarme, picur şi eu lângă. Duhnim amândoi a transpiraţie.

Pe la 7 dimineaţa, sună în sfârşit telefonul:

„Să vă mai trimitem salvarea ori nu mai trebuie?”

***

Şi după toate peripeţiile cu icrele, las baltă dieta. Mă gândesc să îi fac o zeamă ca la mama acasă. Se spune că zeama de găină e bună pentru întremare. Îţi dă forţă. O sun pe Irina şi o rog să-mi vândă o găină. Aş vrea o găină sprintenă, musculoasă, una din aia care a trăit în plăcerea ei incitând cocoşii.

* “Procesul s-a declanşat”- celebrele cuvinte ale primului preşedinte al URSS, Mihail Gorbaciov, care marcau începutul procesului ireversibil al marilor schimbări, în a doua jumătate a anilor 80

Sân Bizar

Stăteam la una dintre terasele târgului cu doi poeţi din tânăra generaţie, două fete încă necunoscute publicului amator de poezie, dar promiţătoare la toate capitolele şi un critic literar de primă mână. Poeţii – cam slăbănogi. Criticul însă trona înalt, păros şi bine făcut în capul mesei. Preţurile la băutură şi mai ales la mâncare te cam pocneau la buzunare, patronii restaurantelor îşi închipuiau probabil că toţi cei veniţi la târg trăiesc precum directorii de edituri. Aşa că îmi luasem doar o bere, străduindu-mă să trag de ea cât mai mult. Criticul literar o termina deja pe a treia şi se dezlănţuise. Scăpase de celebrul lui tic verbal. Gesticula. Îşi aranja periodic ochelarii. Îşi netezea ciocul. Era chiar simpatic, cu tot cu glumiţele şi aluziile lui care lăsau să se înţeleagă că oftează după el toată componenta feminină a Facultăţii de Litere. M-am deconectat involuntar şi-am proptit cu privirea un stand al editurii Arc.

Primul lucru care m-a trezit la realitate a fost mirosul. Acesta are întotdeauna asupra mea o putere miraculoasă. Probabil că şi golit de măruntaie, proaspăt îmbălsămat şi întins strună în sicriu, voi fi încă bântuit de mirosuri. Izul de tămâie, busuioc, formalină, floare de crin, se va îmbiba în pânza albă, subţire de bumbac ce-mi va acoperi trupul înţepenit. Femeile îşi vor apleca deasupra mea sânii parfumaţi, îmi vor săruta iconiţa de pe piept şi mă vor face să regret că părăsesc această lume, în care mirosurile sunt pentru mine alfa şi omega, beta şi gama, pi pe doi şi radical din paişpe. Mirosul cu pricina venise odată cu o tânără zveltă, cu ochii sclipitori şi gura cărnoasă, care răspândea în jur un parfum de-ţi venea să-ţi iei câmpii.

Criticul tocmai începuse să povestească istorii deocheate despre fetele care erau gata de orice pentru o cronică. Mai că nu m-a pufnit râsul. Mi-am amintit pe dată de vremea când aveam inspiraţie şi publicam periodic pe poezie.ro poeme cu expresii licenţioase, cronici ale evenimentelor culturale din urbe şi comentarii răutăcioase în subsolul textelor celor mai sexoase fete de pe site. Făcând o simplă comparaţie între numărul poetelor tinere cu volume publicate şi numărul fetelor care îşi vărsau amarul pe poezie.ro, aşteptând o părere despre opusurile lor, dar mai ales o mângâiere, fie ea şi virtuală, reputatul critic nu-mi ajungea nici la degetul cel mic. Căci, dacă ardeam de dorinţă să mă transfer din virtual în viaţa reală, puteam s-o fac cât ai zice „critic literar”.

Tânăra parfumată se aplecă peste masă şi îi întinse criticului proaspătul ei volum, oferindu-ne o privelişte de neuitat.

Ce-or mai face oare cunoscutele mele de pe poezie.ro? De când cu serviciul ăsta nou, nu mai am timp de nimic. Îmi plăcea mai ales o tipă cu nickname-ul Sân Bizar, unii îi mai ziceau şi Zanzibar. Am agăţat-o pe messenger şi, după mai multe nopţi de discuţii filozofice, am invitat-o la un cenaclu literar la Backstage. Venise îmbrăcată într-o bluză albă, toată numai găurele. Ei, dacă ar fi văzut-o atunci criticul literar, i-ar fi ticluit pe loc o cronică, chiar dacă Sân Bizar n-ar fi scris în viaţa ei un poem, ci doar rânduri lacrimogene postate la rubrica „personale”. Cămaşa de zale ultrafină cădea peste sânii ei ce luminau galbeni exact ca gutuiele din melodia cu „lampă la fereastră pentru iarna noastră”. Începând cu seara aceea, Sân Bizar îmi luminase viaţa timp de-o iarnă şi-o vară. Putea să mă scoată liber din minţi doar cu mirosul sânilor. Fusese votată unanim pe forumul hyperliteraturii şi devenise, fără probleme, membrul cu cele mai comentate poeme al celui mai nou şi liber site literar. Avea cea mai tare pozăla pagina de autor, iar poza chiar corespundea realităţii. De realitatea aia mă bucuram fără neruşinare eu. Sân Bizar este zâna cu care am experimentat toate fanteziile mele legate de sâni şi nu numai.

Când m-am plictisit, am început să caut altceva. Fete fără poze în pagina de autor. De obicei, fetele urâţele nu-şi afişau pozele, nici măcar prelucrate în photoshop, ci mai degrabă chestii haioase luate de pe net. Reuşeau chiar să mă incite rău de tot uneori, pentru că se ştie: fetele urâte sunt inteligente şi inventive. Aşa că locul lui Sân Bizar fu luat de o fătucă negruţă, cu sânii ca două întrerupătoare, dar deşteaptă foc şi, pe deasupra, expertă în sex oral.

Gândurile îndreptate spre aventura mea bizară m-au îndepărtat cu totul de subiectul discuţiei de la masă. M-am ridicat şi mi-am împleticit picioarele spre ieşire. Rucsacul plin cu cărţi îmi cam rodea umerii. Fusese o zi reuşită. Pe lângă cele cumpărate, şterpelisem trei cărţi de la Polirom, două de la Humanitas şi una de la All. Ultima nu că m-ar fi interesat prea tare, dar îmi căzuse sub mână, arăta bine şi avea o super copertă roşie, lucioasă. Mai ştii, poate îmi va prinde bine la vreo zi de naştere.

Vasile

Chiar dacă a împlinit deja 27, la felul cum se comportă, ai zice că e un adolescent chinuit de frecvente poluţii nocturne. Mutra lui parcă ar fi luată de pe coperta cărţii „Chipuri şi măşti ale tranziţiei”, dar el nu ştie asta, nu-l interesează. L-ar interesa dacă Pleşu ar moşteni o avere fabuloasă, şi-ar înşela nevasta, sau, în cel mai rău caz, s-ar îmbăta mangă la o recepţie. În schimb, Vasile citeşte în fiecare zi revistele mondene şi visează la celebritate, la restaurante luxoase, la vacanţe pe riviera franceză. Visează la un iaht cu DVD, plasmă, frigider şi fete. Până una alta, umblă dimineţile prin redacţie cu revista în mână, fluturând-o deasupra capului:

- Un cancer la sân? O SIDA? O ciroză? Un avort spontan? Nimic la orizont? Ce mai băgăm pe prima pagină?

Dinţii lui Vasile sunt mari şi zimţaţi. Mai ales cei din faţă. Când e binedispus şi râde, Vasile aduce a şobolan roşcat, iar când e supărat, ne fixează cu ochii săi albaştri, spălăciţi. El e şeful. Depăşise perioada fornetti, tricouri kenvelo cumpărate la discount, cafea de-un leu. Acum mănâncă la McDonald's şi îşi ia haine de la Zara. În ultimul timp, urmărim tot mai des scene în care Vasile încearcă să arate cât de priceput şi inventiv poate fi şi cât de lipsiţi de imaginaţie suntem noi, ceilalţi.

- Mai avem nevoie de o pizdă pentru pagina 10! urlă Vasile din celălat capăt al încăperii şi toată lumea încearcă să găsească una potrivită.

Seara vreau să dau o raită La Castel. Sper că-l scot şi pe Vasile, poate-l trag de limbă. Vreau să aflu dacă-mi măresc salariul, după cum mi-au promis. Trei beri şi Vasile toarnă tot.

- Hai, zic.

- Taci, băi, să-i bat pe ăştia, eşti prost! e prins în Egyptian Tale şi nu-şi ridică nasul din monitor. O taxăm pe Geanina că n-a venit la gala premiilor, ai?

Dau a lehamite din mână şi mă îndrept spre ieşire.

- Stai, băi, că merg! sare el, când închideam deja uşa metalică de la intrarea în sediul redacţiei revistei la care mă angajasem de şase luni şi unde speram să rezist cât mai mult. Cum n-ar fi, 2000 de lei nu se iau din drum. Iar dacă îmi mai dau 1000, mă bag la rate şi îmi cumpăr casă, chit că voi scrie singur jumătate de revistă: editoriale, interviuri, bârfe, horoscop.

La Castel – nimeni cunoscut, terasa – goală. Ne aşezăm la o masă lângă drum. Chelneriţa vine îndată. Cam bondoacă.

- Ce mă enervează, parcă-ar şterge podeaua cu fundul, mormăie Vasile.

Peste câteva minute, ne-aduce comanda. Aşa de bine s-a priceput să-i deschidă lui Vasile sticla că ţâşni spuma fontan. În jurul sticlei se făcu imediat o băltoacă mică. Bondoaca se uită urât la Vasile:

- N-ai putut să pui şi tu repede gura!

Apoi, Vasile mi-a povestit toate secretele şi cine ia banii ce mi se cuvin pentru articolele exclusiv web, şi că mărirea de slariu se amână până la Crăciun.

Când i-am zis că plec mi-a răspuns că rămâne cu bondoaca. Am răsuflat uşurat.

A doua zi a întârziat vreo două ore. Directorul scotea flăcări pe nări. Când a apărut în sfârşit, lui Vasile îi lipsea un dinte mare şi zimţat din faţă.

Poeme de Cătălina Matei

2011-10-10T22:29:00.001+03:00

nictalopie

azi-noapte mi-au mai crescut mâini

buzele au coborât s-au lăsat atât de jos că vorbesc din burtă

şi dinţii sunt în stomac i-am înghiţit

îi aud cum mă rod mereu

azi-noapte mi-au căzut oasele le-am găsit lângă pat

m-am rostogolit şi le-am văzut

acum sunt un cerc de carne cu toate amestecate-n mine

noaptea când nu se întâmplă nimic

nici somn nici dragoste nici război

când nu ai pentru ce să te rogi să se termine

termite termite termite

te rogi să-nceapă-odată

nimicul e atunci când îi e lene vieţii

patru pereţi albi

câte cămăşi de forţă să mai înghesui pe mine

câţe dopuri şi perne să-mi mai îndes în gură

îl trag de gulerul cămăşii

şi-I ţip că nu mai pot

şi-mi pune pe cap în chip de aură

sau poate în loc de coroniţă un colac de salvare

Dumnezeu e prea frumos pentru mine

e dantelă şi sânge

nutemaiubesc

primul nutemaiubesc în urechea ta

şi plouă cu fiare de călcat încinse

primul nutemaiubesc în gura ta

se strâng pereţii

şi te prind în miezul lor

aici se fumează

nu-mi sunt de ajuns şi fumez

ţigara doamna de companie

o găseşti între degetele 2 şi 3

nu doar la miez de noapte

ţine atunci când tu nu te mai ţii

când nu mai ţine la tine

când nu mai ţii la tine

şi gândurile deodată au alt gust

mestecate laolaltă cu fum de ţigară

şi nu mai am cu ce să te înlocuiesc

numai fumul mai intră adânc în mine

tu nu tu nu

înţărcată

cum o prinde-n ţarc

cum jeleşte ea în corul femeilor din ţarc

cum o aruncă din ţarc

cum jeleşte în corul femeilor din afara ţarcului

geam stricat

spăl geamul cu limba

îl şterg cu mâneca bluzei

şi tot nu se vede nimic

e atât de gol dincolo de el

sau ceva căruia nu ştiu să-i dau nume

mi-e frică să ies pe uşă

să cad în nimic

stau aici în aerul ăsta

respirat de prea multe ori

stau între toate locurile atinse de mine

totul e plin de urme

şi mă simt atât de rău

dar în siguranţă

dacă dacă dacă

pe geam e lipit nimicul ca un autocolant negru

şi-n afara lui e totul

cu urechea lipită

iubirea noastră a ajuns în iad

cred că aş fi vrut doar să dispară

încăpăţânarea ei de a trăi oriunde şi oricum

m-aşez în genunchi

lipesc urechea jos

s-o aud cum geme şi se zbate

degeaba

în noi nu mai ajunge

e jos acolo uită să moară

rugăciune

Dumnezeule te-am găsit la etajul şapte

noroc cu liftul

fumai o ţigară şi semnai asigurările de viaţă

ţi-am vorbit ceva

dar cred că ţi-a slăbit auzul de la atâţia ani

după ne-am luat de mână

şi ne-am aruncat de la balcon

ai zburat

am căzut

în genunchi cu palmele împreunate

o să te mănânce timpul iubitule

o să înceapă cu degetele mele înfipte în pielea ta

o să termine sorbind măduva ultimului tău fir de păr

o să-i bat cu pumnii în piept că mi te-a dat

apoi cu picioarele că mi te-a mâncat

va fi mai nesătul ca moartea

nici oase nu-ţi va lăsa

în cap se vorbeşte prea mult

am încercat să-i ambalez într-o cutie de carton

de fapt i-am împins acolo

mă gândeam că la lumina naturală o să-i scot

şi o să-i aşez ordonat pe raft

dar clocoteau dădeau din picioare

întunericul i-a ciupit de au ţâşnit din vene

au zbughit-o pe umeri într-un lighean

şi corpul atârnă atârnă de lighean livid şi sterp

tre’ să răstorn ligheanul dar nu văd

trag plângând de bec să se aprindă

mă doare lumina

dar tre să golesc ligheanul - trăieşte prea mult

cu dumnezeu în stomac

atât de puţin dumnezeu

mi-e gol

o să sap într-un copac să-l caut

dacă-l găsesc mă vâr în el

şi-mi trag scoarţa peste mine

dacă nu-l găsesc

îmi fac o scorbură în mijlocul meu

acolo l-am simţit ultima oară

cocoşat într-o durere de ulcer

agitaţie

motanul de pe pervaz

care vrea o mână să deschidă geamul să sară

femeia care îşi leagă primul bărbat de picior

cu şnurul de la halatul de baie

biciclistul bătrân cu elastice

pe fiecare crac al pantalonului să nu intre vântul

şi eu

mâinile mari

mie îmi plac mâinile mari şi grele de bărbat

care sugrumă ca o anacondă

nu-mi plac pantofii cui cum îmi plac bocancii care calcă apăsat

îmi place vocea groasă cu puţine cuvinte

mă uit cu jind la cei care pleacă

cu ură la cele care rămân

dumnezeule dacă ai mâini de bărbat ia-mă în braţe ce mai aştepţi

sunt o cutie mică în care depozitez urme de bărbaţi

tălpi amprente gesturi care şi-au pierdut oamenii ecouri

culori-fantomă mâneci goale de mâini

mă deschid cu o mână cealaltă e ocupată cu o ţigară

şi prind între degete ce e de neapucat

e doar o minte care a curpins prea multe

cea mai mică

eu sunt un subom

aşa m-a făcut mama mică

dacă aş avea o scară

aş ajunge la piepţii vostri

nu să-mi fac loc p-acolo

ci doar să muşc

sau nu

dacă aş avea o scară

i-aş pune multe trepte

să urc să nu vă mai văd

descusută

ai tras aşa ca animalul

te-ai descusut de mine

toată noaptea o să stau să cos la noi

şi ai carnea atât de tare

abia intră acul în tine

o să mă duc să mă vând la SH

sunt mulţi oameni acolo

trecuţi de prima iubire

aşteaptă să fie purtaţi din nou

puşi pe pielea goală

într-o noapte ca asta

într-o noapte ca asta când femeile sunt violate

şi gardienii beau ca să dea mai tare

ştiu că nu te iubesc

păzesc leagănul ascuns în pod

ţin perna strânsă între dinţi

am uitat sânul care mă creştea

femeile plâng acum cu plapuma pe ochi

pianul

monstrul cu carii îmi mănâncă degetele

nu mă supăr în fiecare dimineaţă îmi cresc altele

dinţii lui sunt înfometaţi

dacă l-aş mângâia mai des ar uita să muşte

dar noi ne iubim atât de rar

m-am trezit într-o duminică şi aveam mâinile goale

am ridicat capacul şi am găsit o droaie de degete

făcând dragoste alandala cu ciocănelele

Institutul Blecher, ediția 45

2011-10-06T16:04:00.003+03:00

Fotografii de la ediția XLIV

2011-09-22T03:35:00.000+03:00

Institutul Blecher, ediția XLIV

2011-09-13T19:50:00.004+03:00

Fotografii de la ediția XLIII

2011-07-23T01:32:00.000+03:00

Poeme de Emilia Zăgrian

2011-07-20T00:55:00.000+03:00

anxietate. tasare vertebrală

în poziţie dreaptă

o spaimă orgasmică într-o cameră verzuie

în care am fost silită să adorm cu

ceva în braţe

cîteodată mă feresc să deschid subiectul

uşa rămîne singurul punct de sprijin şi

inima o ceaşcă umplută cu vişine putrede

în fiecare noapte îmi scrîntesc privirea

înghit rezerva de salivă deşi nu cred că

voi aranja camera cumva plăcut

poate ştii

stingerea luminii aduce pace

mă poate încălzi

o singură apăsare a sînului diluează

nepăsarea constantă şi rîsul isteric

sărutul moale fixat de gît în plimbarea

aceea relaxată

aş rade toată melancolia de pe bulevard

chiar dacă s-ar reduce la condamnare la moarte

să mă plimb cu o inimă roşie

roşie ca o arteră de plastic

moment prost

copiii nu sunt jucării, să nu-i băgăm în gură

acelaşi traseu din faţa blocului cîteva

voci familiare îmi duc aminte de mama

nici azi nu ştie să scrie un sms

ultimul mesaj în curs de trimitere

are vechime trei luni trebuie să o trimit la mare

am grijă de plămînii ei astmatici

deşi o învinovăţesc de rezultatele electrosomatogramei

hipercapnie sensibilitate 88 %

ar fi putut să mă sărute cald în fiecare seară

să-mi împletească părul cozi să ne închipuim

că viaţa nu e o limită proastă

în care trebuie să ne îmbolnăvim inima

noaptea în care cred că lumina vine

din strigătul oraşului

ştiu despre ce vorbesc

zonă urbană. umiditate aer

desigur că nu sufăr eşecul

sau bărbaţi supraponderali deşi teama

crapă de extaz

reuşesc să-mi privesc mîinile în fiecare seară -

şi mă feresc de lucruri mici gen figuri comune

sau trandafiri din marţipan

dacă nu îmbrac pardesiul negru

devin îngerul anxios şi arăt cumva naivă

ieri am găsit descompunerea tăcerii în

fiecare maşină putredă

şoseaua era the road to heaven

rămîneam focusată schimbîndu-mi gesturile

ruscacul intrase doua treimi în pîntec

rucsacul devenise ursul de pluş

şi inima pe stoc

aproape fredonînd depeche mode

peace will come to me it’s ment to be

în fiecare seară îmi lipseşte apropierea profundă

părinţii mei au inimi de piatră în cimitir la brukenthal

aproape o noapte de vară mă poate amortiza profund

să nu arăt chiar întorsă pe dos,

aproape un rîs isteric

moment prost - replay

dacă eşarfa legată în jurul gîtului îţi

va aduce în sfîrşit liniştea

vom privi marea printr-un hublou

şi apăsarea restantă de ieri ne va

aminti că am fost născuţi să cerem iertare

nouă luni mama ne-a purtat şcolăreşte

cea mai fericită femeie

şicelemaifrumoasetrăsături

de atunci păstram

sticlele cu dop să simulăm un puls normal

primul pahar cu apă ne-a găsit morţi

dacă acum ne mai găseşte cineva

nu suntem făcuţi pentru tulburare bipolară

de mici o uşoară hipocalcemie

ascultă vocea lui vocea ei

nu suntem o familie fericită

the simponstheotherscei4fantastici

etaj 1 salonul 4

pune ceva pe tine

diseară îl sun pe tata împarte salonul cu un nebun

a făcut intoxicaţie cu monoxid de carbon ar trebui

să-şi urască fratele

acum îl conving să uite de laleaua înmuiată în pahar

să renunţe la rănile adînci

primele zile de tratament liniştesc

am ieşit pe banca din faţa spitalului mare

portarul a strîns din ochi i-a făcut semn

aşa da fată măruntă ce ochi cuminţi

mi-a dat bretonul din ochi

mi-a arătat tatuajele din armată şi ortografierea

unei înjurături nemţeşti

mi-a povesitit că în mai nu mai scăpăm

de zăpada mielilor

deşi tot găseam nefamiliară expresia lui

şi tot din cauza exploziei din japonia

lună plină

lui jorj

fără două răni micuţe nu putem deveni prieteni -

acelaşi moment prost în care nu găsim

pantofii negri sper să nu ne separăm complet

vreau să fii primitoare cînd dorm peste noapte

aminteşte-ţi că ultima plecare se cimentează

mama-măsii de ce nu vrei să te laşi iubită?

uită că durerea ar putea deveni o călugăriţă

imensă sărutul nostru e o gură plină de sînge

în recycle bin

ne-am confundat aerele de superioritate

cu ale hipioţilor în ultima noapte dinaintea

mutării ne-am răcit pe podea şi nici măcar

prima secvenţă din film

cu greaţă anca a încercat să-mi ridice moralul

tu îmi spuneai că îţi lărgesc orizonturile

de cînd ai plecat

mai pleacă naibii o dată

să te întorci cu serotonina peste 15 şi

să fii cald

şi să aduci a collin firth

sărut plus mînă pe sîn

tot mai mult simulăm un preludiu acid

gen un sărut plus o mînă pe sîn

ştii că dimineaţa am corpul perfect întins

şi o atitudine exemplară

îmi iubeşti metacarpienele spui -

Înţeleg de ce dimineaţa am mîinile

tale în ochi

ştiam ceva de exerciţiul afectivităţii

ai unor post-adolescenţi

tocmai dimineaţa între noi alunecă

de fiecare dată

o revistă ştiinţifică,

obiectele calde devin plante mărunte

cît să ţii aproape un gest intim

ultima genuflexiune în care ai fost umil –

de fiecare dată aducem resentimentele

la jumătate reuşim o atingere

să ne uităm unul în faţa celuilalt

cu braţ antebraţ şi gură

să iubim pe cont propriu

Poeme de Ana Donțu

2011-07-20T00:33:00.006+03:00

ezitarea

există zile când lucrurile sunt vizibile doar la lumină slabă

şi devin comestibile doar la foc mic

totuşi conturul apăsat străbate în continuare suprafaţa netedă

şi palmele se desfac cu ezitare

uneori e de ajuns să mă aşez

şi să-mi sprijin braţul de unele obiecte

dar şi obiectele tari se dizolvă,

umbra unui bloc te-a acoperit când te-ai oprit

să-ţi stergi fruntea

şi am văzut că ceva s-a încurcat printre degetele tale

după care le-ai băgat iar în buzunarul vestei

scaunul pe care m-am aşezat a tremurat

şi când m-am ridicat

iarăşi

a tremurat

strada

unele frici îţi amintesc de femeile lascive

care au ceva trist în felul cum privesc

micile frici nu vin niciodată ca să te înspăimânte

se preling pe obiecte acoperindu-le cu un strat opac

se pliază pe corpuri

nu mută niciodată lucrurile

le schimbă doar culoarea

ca şi ploaia aceasta care a venit peste tine întâmplător

şi ţi-a împărţit părul în şuviţe sârmoase

acum se lipesc de obraji

şi liniile străvezii şiroiesc mai jos spre piept

(ai şi uitat gândul care te-a trezit

şi te-a scos repede afară)

oraşul e deja zgomotos

ticul obişnuit de pe tâmplă

al rugăciunii căreea nu-i auzi niciodată cuvintele

dar şi rugăciunea are mâini şi picioare –

îţi desface ţeasta

(aşa cum deschide el conservele)

şi cu o linguriţă

îţi clefăie piureul de acolo

totuşi lucruile se desfăşoară straniu

străzile se încâlcesc ca nişte cabluri

şi automobilele devin nişte curenţi electrici

renunţi să te gândeşti la locul unde intenţionai să ajungi

oricum l-ai ales pentru că strada care duce acolo e dreaptă

şi gândurile curg prin ea uşor

nici acum nu cred cu adevărat că exişti

ne vedem întotdeauna în săli pline

drept care nici nu ne vorbim

ne atingem uneori cu umbrele mânilor

atunci luminile au un joc al lor

şi nimeni nu vede nimic

poate nici noi

totuşi ceaşca din care ai băut a lăsat un cerc cafeniu

pe faţa de masă, perniţa a păstrat forma braţului tău

chiar şi un fir de păr negru pe fotoliu, mirosul

de ţigări şi paşii pe trepte, fotografia pe care ai lipit-o

de perete şi am scos-o după ce ai plecat

a lăsat un punct pe tencuiala albă

dar altfel se întâmplă cu celelalte lucruri

semnele care ţi le lasă în corp există cu adevărat

mergi pe acelaşi drum ca de obicei

(nici un pericol în obiceiurile noastre)

totuşi într-o zi drumul ia o altă direcţie

simt că eşti undeva în spate printre oameni

dar strada m-a mestecat şi m-a înghiţit

suprapunere

te ridici din fotoliu

şi eu trec chiar prin faţa ta

stai la televizor eu

mă întind pe pat şi mă frec de cearşafuri

când te întorci eu plec

şi deschidem uşa

amândoi cu mâna pe clanţă

eu din interior tu din afară

scrutăm nedumeriţi spaţiul gol din faţă

după care ne răzgândim şi ne întoarcem

casele noastre s-au suprapus

uneori când vin din bucătărie cu o ceaşcă în mâini

tu treci prin mine ca un strigoi

şi cafeaua mi se varsă pe genunchi

* * *

mâna mea care se plimbă pe marginea ceştii aburinde

ştie ceva ce nu ştiu eu

şi asta îmi provoacă un indefinit sentiment de vinovăţie

că ea tremură în timp ce eu sunt liniştită

şi tresare la zgomote mici când observ prin geam

un puşti mergând pe bicicletă în plină viteză

şi ştiu că în câteva secunde va fi lovit de un automobil

şi automobilul va avea o culoare gri cu luciu metalic

iar în el un bărbat şi o femeie vor discuta amănunte de peste zi

amănunte care le fac plăcere

şi totul se va întrerupe brusc

dar mâna mea va continua să mângâie marginea ceştii

iar groaza îmi va împinge buzele spre lichidul care-mi repugnă

pentru că aici e aromă proaspătă de cafea iar strada miroase a sânge şi zgomot

totuşi nimic nu s-a întâmplat

dar mâna nu ştiu de ce tremură

* * *

ia-mă de mâini

roade-mi unghiile cu dinţii

supravieţuim

pentru că mai credem în liberul arbitru

dar nu am ales noi asta

să ne naştem, să avem coşmaruri,

să nu învăţăm din greşeli

râdem

pentru că cineva ne-a amuzat

ne pişăm

pentru că cineva ne-a servit cu o cola

gândim pentru că ne-am născut cu o maşinărie defectă

ce nu poate fi deconectată

trăim pentru că cineva a făcut sex şi nu ne-a avortat

* * *

am obosit să tot fac ceva, să mă port ca un om

adorm în propria-mi vomă ca Jimmy Hendrix

şi pentru nimic în lume

nu vreau să mă mişc de aici

încep să mă cunosc pe mine

să ştiu cum miroase părul meu

ce gust au intestinele mele

îmi rămâne să-mi disec craniul

să-mi iau creierii în mâini

şi să privesc în sfârşit de aproape

ce masă gelatinoasă mă face să sufăr

* * *

se iau genunchii şi se aduc cât mai aproape de piept

se ia capul şi se pleacă uşor până atinge cu fruntea genunchii

acest fetus alcătuit artificial se cuprinde cu mâinile şi se leagănă

într-un final va începe să răsune o voce calmă undeva în ţeastă

e mai bine aşa, decât să o iai în aceleaşi mâini

şi să o loveşti de toţi pereţii din jur

această minge osoasă umplută cu grăsime

* * *

să cazi în tine

într-un lichid vâscos

placentar

adunată deget cu deget organ cu organ

atent fără grabă

ca un ceas de familie

aruncat la nervi

din măruntaiele împrăştiate prin unghere

cu fiece celulă fiece nerv

să te recompui

îndouăcuprafîndouăcupraf

din balonul de săpun

aşternutul

sigur întunericul din cameră ascunde ceva

altfel de unde ţiuitul acesta în urechi când nimic nu mai mişcă

dacă aş reuşi să-mi strecor neobservată mâna până la întrerupător

în cameră ar fi mai multe umbre decât lucruri

dar pe întuneric ele se apropie şi îţi acoperă faţa

cu palmele

şi adormi când

lumea se scurge în corpul obez care

se întinde peste tine ca o plapumă

întunericul nu e un anonim

la lumina de zi toate lucrurile

toate în puroi

transformă camera

într-o faţă acoperită de acnee

obiecte defuncte

care te fac să crezi că

şi tu

dar eşti

pentru că umbra pieptului

urcă şi coboară pe perete

ceva învie abia când se face noapte

sacoul de pe cuier e un mort de demult

jucăria 1

n-ar trebui să fie straniu

zgomotul acesta surd e şi el un obiect din cameră

o minge pasată între tine şi ea

dincolo de pereţi nu e lumea aşa

cum se vede pe fereastră

geamul este un monitor la care te uiţi şi crezi că-i adevărat

din exterior se arată ca o jucarie printre altele

o jucărie cu baloane de săpun

şi nu înţelegi de ce te agiţi aşa fără sens

camera dispare între degetele unui copil uriaş

(cred că i-am văzut odată la geam ochii albaştri)

spânzuratul

lucrurile clocotesc şi ele în tăcere

deşi nu se întâmplă nimic

nu mai apucă să-ţi acopere faţa

obeza ajunge la tine când

eşti cu ochii deschişi

îşi târăşte piciorul peste tine

şi trece mai departe

tu rămâi cu ochii pironiţi

la becul care atârnă ţeapăn de tavan

cealaltă

o spionez câteodată

cum se lungeşte lascivă pe podea

şi din covor apare pata neagră

care-mi repetă contururile

exact ca în filmele vechi cu case bântuite

îmi plimbă degetele pe pântec şi atunci

îmi caut repede mâinile

se uită cu un ochi strâmb când n-o văd

mă suspectează de crime şi violuri

când dorm ea se scoală

şi se plimbă prin cameră

dimineaţa o urmăresc pe furiş dintre cearşafuri

cum probează rochii şi pălării

cochetează cu un iubit imaginar

(pe care-l spintecă în final şi îi soarbe creierii cu un pai)

după mă dau jos din pat

şi-i imit mişcările

dimineţile au întotdeauna o lumină prea crudă

pentru nervii noştri

jucăria 2

niciodată nu se astâmpără până la urmă

mereu mai rămâne o mână care smulge puful de pe haine

un deget care scormoneşte în perete

un picior care loveşte scurt în masă

un nerv zvâcnind

o unghie care intră în piele

camera fără pereţi

a vorbi aici

e cum ai păşi pe o podea

acoperită cu peşti

scaunele tale nu au spetează

uşile toate fără mâner

când te plictiseşti mă opreşti de la telecomandă

cu glonţul la 5 milimetri de ceafă

(şi morţile astea au fost filmate din timp

dar te-ai gândit că e prea mult sânge)

să treci peste ea

viaţa nu e în direct

apeşi un buton şi e gata

peşti deasupra capului

ştiu că obiectele astea nu au nici o importanţă

nici măcar cerul şi blocurile care se văd prin geam

toate sunt jucării care atârnă deasupra unui leagăn

din spatele lor pândeşte un ochi

perdeaua umflată de vântul care pătrunde prin crăpături

nimeni n-o va da la o parte

nu va fi o apocalipsă

mă sufoc în straturile camerei

când îşi împătureşte peste mine pereţii

jucăria 3

aprind lampa

şi îi întorc spatele

să privesc animalul adormit la piept

respirând greu ca sub apăsare

într-o zi se va trezi şi mă va face bucăţi

va sta la fel ca acum

cuibărit între piept şi perete

sau va fi în spate şi-mi va respira în ceafă

va muşca mai întâi de gât

mă va soarbe ca pe o boabă de poamă

până rămân o piele flască

gândurile se vor amesteca între ele

ca stolurile de păsări

când sunt în pericol

voi crede la început

că sunt o figurină de pe pervaz

şi n-o să mă întreb

de ce corpul meu e atât de rece

de ce braţele îmi cad

de parcă li s-au tăiat sforile

şi mă mişc greu ca în smoală topită

dar lucrurile astea vor fi fireşti atunci

aşa cum crusta melcului trosneşte

când îl striveşti cu pantoful de asfalt

post scriptum

cu ochii închişi când geamul a duduit toată ziua

şi piciorul s-a oprit în perete

o cameră cu o singură fereastră

la care se înghesuie morţii

o mulţime de victime şi un singur suspect după sticlă

dar e linişte şi nimic nu se vede dincolo de

cercul gălbui pe care becul îl desenează

în jurul meu

P:S: noaptea pe la trei

o mână străină îmi bâjbâie sub piele

cum şi eu caut sub plapumă

căldura animală a unui corp

plecat de curând

Institutul Blecher, ediția XLIII

2011-07-13T02:48:00.000+03:00

Fotografii de la ediția 42

2011-06-25T04:31:00.000+03:00

Poeme de Cristi Cotarcea

2011-06-18T03:59:00.005+03:00

prințesa scorțișoară

***

ea taie pătrunjelul pentru salată.

eu aştept să înceapă ploaia

şi să-mi treacă pe sub balcon

revoluţionarii albi ai căutărilor

pe caii lor răguşiţi.

***

am deschis un pic fereastra

să mă aerisesc.

mai întâi a intrat

în camera mea

lătratul unui câine,

apoi râsetele unor copii

şi la urmă femeia

cu o sticlă de vin într-o mână

şi o halcă de carne în cealaltă.

a tăcut o vreme şi mi-a spus:

dacă eşti ceea ce eşti

vreau să fiu cu tine

la ivirea zorilor.

***

scoate-ţi mănuşile şi ceartă-mă

pentru că astăzi m-am scăldat

în bălţile de la marginea oraşului,

acolo unde dansează nebunii

şi curge lapte înverzit.

***

trăieşte un motan în pieptul meu

care toarce când vrea să mă înveţe minte

de o dezmierdare

şi un castron cu lapte

ar avea el nevoie

dar eu mă ascund

şi mă pun pe înghiţit

fir de aţă după fir de aţă

***

urmele de cretă din tavan

îmi amintesc de uriaşii
moi şi singuratici

îngenunchiaţi în mijlocul

caravanelor cu mirodenii.

***

pe dinafară

storc portocale

pentru festinul dinăuntru

fiara nu se lasă uşor îmblânzită

vorbele dulci sunt doar bandaje

ce îmi acoperă rănile

cu fiecare gest

îmi cheltui energia

mă afund şi mai mult

înainte nu

nici înapoi

nu mi-a mai rămas

decât să deschid cuşca

fie ce-o fi

***

m-au îmbrăcat cu totul în ghips

şi m-au lăsat într-o cameră

cu ventilatorul stricat

îmi cresc unghiile

transpir

într-o amorţeală cu furnicături

vietăţile care-şi fac cuib în barba mea

nu sunt nici fluturi nici omizi

scoate-mă de aici

propteşte-mi muşchii feţei

într-un zâmbet adevărat

***

greu ca un clopot la miazănoapte

cobor în cele mai adânci straturi

sub preş s-a adunat

tot zgomotul lumii

acolo unde stâ zgribulit

aproapele

puf şi pulbere

îmi dau jos cămaşa

sfâşii pielea de pe mine

mă scarpin pe sub coaste

numai puf şi pulbere

inima mea e o găoace

din care pescuiesc pui mici

şi mi-i aşez în palme

să spun că mi-e sete

că tânjesc după somn

că vreau acasă

glezna prinţesei scorţişoară

glezna ta e perdeaua dimineţilor mele însorite

în care mă trezeşte cea mai uşoară adiere de vânt,

eu mai stau un pic întins în pat,

recit printre clipiri calea şearpelui,

apoi iau forfecuţa

de pe noptieră

şi, cu mersul potrivit al unei omizi,

tai frunzuliţele de busuioc crescute peste noapte

pe sub unghiile tale de la picioare.

rochiţa prinţesei scorţişoară

am dormit în castele de gheaţă,

în aburul tremurat al iepurilor.

am dormit şi în căpiţe de fân,

învelit cu părul fetelor

care-mi aduceau merinde.

am dormit chiar şi în somnul tău,

cu tine, copilă înălţând zmeie

deasupra oraşului de ceară.

trezit, mă întind acum

la umbra rodiului

din grădina rochiţei tale.

eşarfa prinţesei scorţişoară

o eşarfă impregnată de gesturile tale

mărturie a răsăritului de soare

din grădina cu palmieri.

o înfăşor în jurul veiozei

şi privesc cu ochi mici

umbrele de pe pereţi.

genunchii prinţesei scorţişoară

decojesc o portocală:

îmi imaginez că decojesc genunchii

prinţesei scorţişoară,

îi desfac uşor picioarele,

aşez felie peste felie peste felia ei,

o gâdil

şi ea chicoteşte

buricul prinţesei scorţişoară

am înmuiat pensula

în sângele muşcatei

şi i-am pictat

o cireaşă în buric.

ea s-a ridicat uşor,

a plutit până în bucătărie

şi mi-a făcut nişte clătite moi

care mi-au mângâiat

tot dinăuntrul.

căluţi de mare

în fiecare noapte
când vii istovită acasă
cern nisipul din părul tău
şi aleg căluţii de mare.

fructe de mango

umerii ei ca doi mango

se coc în căldura trupurilor noastre

coastele mele

îşi fac loc

printre coastele ei

cu fiecare mişcare

coaja crapă tot mai mult

strivim rodul pământului

cu nerăbdarea noastră

seva lui ni se prelinge în piept

decojiţi

ne lipim unul de altul

dimineaţă

prinţesa scorţişoară
îşi desface alene picioarele
şi se crapă de ziuă

Poeme de Vlad Pojoga

2011-06-17T04:15:00.002+03:00

rinoa

rinoa m-a învățat să înghit pământ

și să rod unghiile tuturor groparilor

din primulaldoileaaltreileaalpatrulea război mondial.

expir.

gust de rugină.

îmi îndeasă pe gură sticle de cola

și sunt un altar suprapopulat de femei goale.

camerele corpului meu se unesc și

mă urlă.

îmi toarnă sticlă topită pe faţă şi

amestecă în mine până

mi se desprind oasele

în segmente largi.

sunt o oală plină cu testosteron

în marginea minţii ei

ca un stop cardiac.

îmi aşează o unghie pe frunte

şi zâmbeşte.

mă strecoară printr-o sită

deja ruginită

şi zâmbeşte cu dinţii.

când își fixează ochii

în mijlocul ochilor mei

îmi simt carnea pe oase

și apa până la nivelul frunții.

cu bentița ei îmi leg părul.

rinoa e făcută din fum, nu din carne.

într-un vagon lung cât părul ei la 17 ani

se sprijină pe conturul mesei și

inelul ei de chihlimbar se încolăcește

în jurul inelului meu de fibră

și îl asfixiază cu aripile.

îmi pansează genunchii juliți,

îmi ia tălpile și plantează țepi pe ele,

îmi sucește gâtul către perete.

rinoa îmi sparge o bulă de săpun în cap

și mă împinge ca pe un tanc afară

din camera în care celelalte corpuri ale mele

sunt țintele ei de darts.

sunt captiv într-o pivniță de piele tânără,

cu mult mai departe decât mine.

în afara mea desprind pleoapele

copiilor de trei ani rinoa le zice

trebuie să vedeți tot

părul pubian arsurile dinții plini de sânge tranșeele

și să nu-ntrebați niciodată

dumnezeu.

______

vei intra într-o cazarmă veche

un cub

de metal fără podea.

vei vedea milioane de bărbați

aliniați ca niște roboți pe

linia de producție,

împlântând furculița

în hălci mari de carne.

și atunci vei

înțelege

că

______

fug pe străzi londra.

văd cupluri de îndrăgostiți

stalin mănâncă la mcdonalds.

au pavat cerul.

pui mâna pe bulevard și îl ridici

la 90 de grade. și tot așa până o să vezi

că esti 61 de kile de invizibilitate.

______

sunt un delfin într-o cutie de carton

și sar în gol peste o mare de viori,

ca bilele în care se afundă copiii

până la nivel de creier, ca bilele în care

se apasă păpușile mele fără mâini.

o gaură aproape la fel de mare ca mine.

______

pe moscova mă învață

că sunt eroul unei lumi

spânzurate cu lanterna în gură,

că mâinile mele cară

inimi vii în ligheane naziste,

că viața mea e o cheie de șaișpe

spre teodora.

______

ochii albaștri.

dinții galbeni.

brațele negre durere.

buzele tăiate în jumătate.

picioarele de copil african.

picioarele fără unghii pe asfalt.

burta de rusoaică gravidă.

și noi, cât curaj,

noi respirăm.

______

în întreg orașul iradiat am o gură tu ai o gură

strângem tot mirosul ăsta pregnant de moarte

ca gulerul unui tenor asfixiat,

îl adunăm strâns, foarte strâns, într-un sac mare

și-l mâncăm.

apoi o stradă nouă. cu totul curată. impecabilă.

cu gropile umplute cu carnea noastră

și nivelate perfect, atât de perfect că nu mai știu unde

asfalt eu asfalt eu eu eu asfalt.

______

mă uit în oglindă de treizeci de ori pe zi și de fiecare dată

mă văd ca un porc pregătit să mă mănânce.

imediat după aceea mă ascund în dulap

și douăzeci de secunde fac greva foamei.

sunt un butoi plin cu apă, dar

fără speranță și niciodată curat. organele plutesc

în mine ca niște pești vii într-o baltă murdară.

când ies o altă virgină și oriunde doar perechile tale de glezne

tăiate inegal cu un bisturiu infectat.

și peste toate astea, marea mea dragoste,

o pompă ruginită te proiectează de miliarde de ori

în mine.

______

ursul haribo e ultimul samurai.

sacul de box al unui copil robotizat de 8 ani.

ursul haribo zâmbește mereu cu dinții

și gura foarte deschisă.

hitler l-a condamnat la moarte.

a fost isus-allah-buddha–yahweh

copiii sunt buni.

ursul haribo își deschide și cealaltă gură

și cu ea foarte deschisă

mă strânge în brațe.

o bucată de piele peste mine

nuîlvațineaiciniciodată.

oriunde nimic numai galben,

sub masă șoșetele lui haribo

ma mănâncă de viu.

mă mișc pe vârfurile degetelor de la picioare

sa nu trezesc sticlele de cola din mine.

______

am trei ochi pe care îi fixez pe mișcările tale

de pisică bătrână.

ne stoarcem unul peste altul

și luăm forma unui fetus într-un borcan plin cu alcool

îmi scald dragostea în saliva unui lup tânăr

și ne mestecăm cu delicatețe omoară-mă.

ca o călugăriță grasă cu picioarele desfăcute

obsesiile mele. ca o hârtie igienică apăsând pe buzele noastre.

am ajuns doar niște luptători de gherilă cu praștia.

______

contorsionată. aşa e inima mea

care nu te găseşte.

de dimineaţă mă lovesc cu călcâiele

peste gură, de foame

de tine.

burta îmi respiră cu spasme

şi gâtul mi se urcă-n creier.

o oglindă, daţi-mi o oglindă.

faţa mea e un puzzle pe care

trebuie doar să-l asamblezi.

______

treizeci de mii de funii strânse pe coapsele tale

ca pământul pe viscerele unui cadavru.

cu degetele de la picioare pe fața mea

zbieri şi îmi înfigi unghiile în spate

când cele zece guri ale mele

te ling până la sânge.

corpul tău e o cameră obscură

care pompează fără milă

până când se înfierează

pe poza copilăriei mele.

tone de gratii căzute între noi.

______

azi ţi-am auzit vocea

mi-a venit să înnebunesc

cu viteză către tine.

dădeam din picioare ca un păianjen

pe roata unui parc de distracţii abandonat.

şi alergam către tine.

asta fac mereu, tot ce pot să fac.

______

pe zi ce trece kilogramele tale

se desprind cu greutatea

unei comete de mine.

venele mele se taie singure pentru că

urma rujului tău roşu

se şterge.

dinamită pulbere între noi.

Institutul Blecher, ediția XLII

2011-06-15T22:13:00.001+03:00

Colonia Poetică. Fotografii

2011-05-30T05:06:00.023+03:00

foto: Ana Toma

Colonia Poetică

2011-05-24T15:08:00.004+03:00

Vineri, 27 mai, de la ora 19:00, la Uniunea Scriitorilor din România (Calea Victoriei nr. 115, sector 1, București)

Invitați:

poeții suedezi Linn Hansén, Kajsa Sundin, Pär Thörn

participă Maria Dinulescu, Dan Sociu, Răzvan Țupa

Linn Hansén (n. 1983) a debutat in 2008 cu volumul Ta i trä (”Apucă lemnul”), pentru care a fost nominalizată la Premiul Katapult, decernat de Uniunea Scriitorilor din Suedia. Este redactor la revista literară Glänta şi unul dintre curatorii Festivalului Internaţional de Poezie de la Göteborg – cel mai vechi festival de poezie din Suedia. În 2005 a redactat şi editat, împreună cu poeta Athena Farrokhzad, antologia de poezie suedeză contemporană Omslag: queer poesi (”Focus: poezia queer”).

Kajsa Sundin (n. 1978) a publicat un volum de poezie, Definition (2007, ”Definiţie”), la OEI, unde a şi fost apoi angajată ca redactor al editurii şi al revistei cu acelaşi nume. Împreună cu Linn Hansén a construit grupul-proiect Shark, una dintre cele mai cunoscute creaţii ale acestuia fiind filmul-poem Bonjur enfance, făcut în colaborare cu artistul video Orjan Markusson. Kajsa Sundin a publicat în România, în revista Cuvântul, poemul Flick.

Pär Thörn (n. 1977) a debutat în 2002, perioadă în care lucra ca poştaş, cu volumul Kändisar som jag har delat ut post till (”Vedete cărora le-am dus poşta”). Între timp a mai publicat nouă volume de versuri şi proză, unul dintre acestea constând în sortarea alfabetică a cuvintelor care apar în romanul Camera stacojie de August Strindberg.

A fost unanim remarcat de presă pentru originalitate, principalul cotidian suedez, Dagens Nyheter, numindu-l în 2008 “cel mai important scriitor al Suediei în momentul de faţă”.

Pär Thörn este şi artist performativ.

Întâlnire organizată de către Clubul de Lectură Institutul Blecher și Casa de editură Max Blecher cu sprijinul Swedish Arts Council.

Constantin Virgil Bănescu, "Zidul de mătase" (Casa de Editură Max Blecher, 2011)

2011-05-23T00:14:00.003+03:00

Fotografii de la ediția 41

2011-05-20T21:06:00.002+03:00

Institutul Blecher, ediţia XLI

2011-05-17T14:52:00.002+03:00

Fotografii de la ediția 40

2011-05-11T05:17:00.012+03:00

foto: Ana Toma

Poeme de Ștefan Manasia

2011-05-07T20:30:00.013+03:00

ANTWERPEN

Ploaia a umplut acoperişele

garajelor cu un singur nivel,

pista cartului roşu

cu roţile de jucărie

şi prelata aşternută în grabă

de flamanzi deprimaţi

peste piscina din cauciuc, albastră.

Leagăne de lemn, giruete,

raţe sălbatice de bronz,

plopi şi arţari,

ultimii trandafiri,

datura şi

lavanda.

Răpăie ploaia rîios

în sticla mansardei

prin care soarele

acţionează deja inima –

tot atunci, pe generic – nu

văzuseşi de la-nceput –

o mînă indiferentă scrisese

„Mama Roma

Pier Paolo Pasolini”.

Rememorează:

picioare de egretă

înfipte-n cizmuliţe

impermeabile;

în spinare,

deasupra pelerinei

din celofan,

ghiozdanul mutant

este o glumă burgheză.

Şi totuşi codiţele ei

îndărătnic urmează

bicicleta băiatului

anorexic: pot oare

jambierele aspre să-nşele

ochiul samsarului de fotbalişti?

În ceaţa care a uitat să coboare

dispar pelerină, codiţe,

bicicletă, psihanalist.

Cum doarme cimpanzeul autist

în „Le Jardin Zoologique”

şi cum freamătă-ntreaga fire

între firele gardurilor electrice:

arhipelaguri şi mlaştini hi-fi

grădinile viitorului

supremaţia maşinilor metrosexuale

bufniţa şi flamingii pinguinii tribali

sirenele de pe ambulanţe

ghidează bătrîni canceroşi

spre-azil şi euthanasie

Toţi au rîs încă mai rîd

de little miss Sunshine

de poşeta ei

cu fermoar animist.

Pentru ea farurile merţanului

sînt pleoape

pentru ea consoanele sînt

end of the game.

Cît de mîndră îşi poartă colanţii

pe aleile cu setări de peisaje

şi case: unele ascunzînd

pedofili hăituiţi,

altele-abandonate de-un

Dumnezeu nepotrivit.

Vezi flamingi lăsaţi de capul lor

în smîrcuri obeze:

aşa s-ar putea relua totul.

Lemurieni bruni mai rari

ca berea trapiştilor: replay pls, suckers!

Norii sau monoposturile de

formula 1 – albi, fără reclame,

semn că laguna i-aproape

de tot şi geneza subtropicală

poate să-nceapă. Închid

ochii, laptopul, carneţelul:

către mine

în stoluri coboară

paleontologii din viitor.

N-am ţinut să văd varanul de Komodo

despre care atîta-i povestisem

unei prietene din Bucureşti

şi mi-a fost teamă să intru

cu şosetele roase

în Rubens Huis, sub privirile Chriştilor

cu alură de Rambo. M-am temut să

fumez şi să arunc la coşul greşit

becurile arse

sticluţele

cartoanele marinate

Mi-a fost teamă că m-aş putea

simţi bine-n Antwerpen

citind cronici de cinema & savurînd

salate cu o tonă de maioneză

Mi-a fost teamă

să mă îndrăgostesc de

vălul arăboaicelor &

să nu rămîn impotent

Aş fi sunat la uşa clubului BLITZ

(neoane verzi & albastre)

la intrarea căruia

şerpuiesc lujeri de canabis

suprafertilizaţi

M-am topit ca

de fiecare dată-n vitrinele bijutierilor

în decorurile zen

de-un funcţionalism somptuos

şi-n retina blondei cerate

şi-n sînii imponderabili

şi-n lumina căzută

prin fante mistice,-alcoolizate

ca-n somnul funcţionarului

colonial

Aş fi intrat în librăria de pe Meir

să cer Ashbery. Îmi dau seama

că e categoric tîrziu

pentru Ashbery

pentru ghemotoacele de

oxiuri culturali

pe care bătrînul new-yorkez

ţi-i aşează cu ditamai tandreţea

în palmă.

O mie de ani

de albit conturile

de lustruit arcadele

fesele

statuile

treptele şi mînerele

cultura

dantura

dialectul ca o boală de gît

şi o abia strunită

melancolie suicidară

Pentru că ei au mutilat

pe cîteva continente

triburi de-o frumuseţe

umilitoare

în palate şi

în pivniţe şi în lagăre

Au extras magenta

Coborîrii de pe Cruce

sîngele negru mai albastru ca al regelui Leopold

odinioară paraşutişti aliaţi coborau

peste culturi de lalele şi cazemate:

azi olandezii pornesc spre Anvers

să cumpere diamante cu balonul

negresa, doică faulkneriană

-ncadrată de cloşarzi pitici roşcovani:

în cerc zgomotos e plimbată doar sticla

Cabernet Sauvignon Syrah.

Aici în dreptul coloanei

cu minute-întîrziere

nu apare niciodată nimic

şi de-ar fi numai asta

istorisită-ntr-un bar

de suprarealiştii fosilizaţi

prin fereastra vagonului

clasa a doua defilează

teenmilfmaturedead

pe scaune de lemn sau metalice

în vitrinele cu lămpi deocheate

suburbiile trash, Bruxelles Nord

clădirea de plumb şi cenuşă dispare

dantelăria de nimfe

fixate în vitrinele mici

femei venite de nicăieri

aduse în cargouri morbide

ţi-oferă vaginul şi ultimele speranţe

metropolă cinică, tu,

campioană la pingpong

pe mîna jucătorilor chinezi

pentru că Antwerpen şi Bruxelles

funcţionează,-n cele din urmă,

în logica morţii igienice aici

unde mila şi frumuseţea dispar

sub faţadele opulente

şi unde în dreptul coloanei

cu minute-întîrziere

nu apare niciodată

nimic

(Roses)

Ziua să-şi plimbe bidoanele pline:

0,6 % portocale 0,02 % ginseng 99,38 % cianură.

Să i-o tragi şi să mori

ca un păianjen mascul, lăsîndu-i

lapţii şi rubeola, machetta

mătăniile cu holograme.

La supermarket în Antwerpen

printre castraveţi plastifiaţi şi

chinezoaice indiferente,

ocolite de frumuseţe;

căutînd o salată fără

E-uri în maioneză, căutînd un nou

rid în oglinzile oblice, deasupra miilor de creveţi

şi calamari hieratici.

Fericit, am scos

moneda din cărucior i-am cerut

pungile: hoitul meu de cîine

plouat a urmat-o spre-apartamentul

străin / sufletul s-a tîrît

spre depozite unde-adolescenţii

se vărzuiesc şi se fut.

(The Ideal Crash)

A mai rămas

atîta timp rămas

pînă la eclipsă

pînă la aterizarea

prevăzută la Nazca

pentru zeii suferind

de gigantism & hemofilie

(Instant Street)

Să fii doar atît

C S V D

Pedalînd liniştit

De-a lungul străzilor

O ploaie măruntă

Cît să nu existe

Praf

Becuri ecologice-acţionate

De senzori obosiţi

Peluze cu lavandă

Şi bambus

Atelierele pictorilor

Locali

Vitrină pentru designeri

Taioare ocru sau violet

Ilustrată fără expeditor

Şi fără nici un rînd

(Nothing Really Ends)

tot mai derutat

tot mai înspăimîntat

tot mai furios

şi neputincios

do you still love me

do you feel the same

do I have a chance

of doing that old dance

pe urmă frumuseţea

globilor injectaţi

a stalactitelor de carnaţie supernaturală

dunele roşii angoasa şi

stepa

tot mai lent

& mai puţin vascularizat

tot mai dement

tot mai inocent

subacvatic

suprauman

ANEXA 1

mall sonet

el între două vîrste absent

cu barba-n toate părţile

refugiat irakian

devorat de mistere

ea pe tocuri trăsături fine

pielea bine întinsă

pe fese velurul

bine întins pe piele-ntre

plasele cu lasere şi maşinuţe

mogîldeaţa pe vine ca figurina

de la Hamangia priveşte

Spidermanul din punga

de hîrtie reciclabilă la rîndu-i

învăluind-o protector

ANEXA 2

motocicleta de lemn

am plecat, mama,

să duc rudelor

sacii cu mei

la Kinshasa: roagă-te

să nu mă ţintească ăia

din neştiinţă, roagă-te

pentru cît mai puţine

baraje rutiere şi adolescenţi

cu machette. am pornit,

mama, ca o gorilă de munte

sub ploile reci,

am plecat, mama, ţinîndu-mă

de coarnele de lemn

şi rugîndu-mă:

vruum-vruum-vrruuuuum

vruum-vrruuuuum

civili şi militari, mama,

şi copii şi cadavre-nflorite-n

şănţuleţe pe marginea

drumului:

oameni şi facoceri

mai mult decît fiertura de cafea

şi mai mult decît iarba

mă protejează

idolul

pictat

deasupra apărătorii de lemn

ce uşor coboară la vale

roţile de lemn

unse cu grăsime animală

şi cum îţi aminteşti brusc

greutăţile vieţii-mpingînd

pe urmă la deal sacii de pe portbagaj

ceva mai umflaţi

peisaje injectate

cu anthrax -

petrol

motocicletă de lemn,

surioară

sacii cu mei vor îndestula burţi

şi le vor face să viseze:

dacă Leopold cel Nebun

ne-a îngăduit în cele din urmă

Kinshasa

eu îţi voi cere

la capătul nopţii

să te opreşti din rugăciune,

mama:

fi-voi de-acum alături de rudele vii

în purgatoriul legal

sau între hoituri

mirosind

dulce şi împăcat

9 septembrie 2010, Antwerpen –

29 ianuarie 2011, Cluj